Oamenii Dreptății 2026. Povești despre curaj, vulnerabilitate și speranță

Ce înseamnă dreptatea dincolo de legi și instituții?

Articol de Monica Liche, 12 noiembrie 2026, 16:40

Cum ne raportăm la nedreptate, ce ne determină să ne implicăm și cum putem schimba mentalități prin poveștile personale? Vorbim despre dreptate, solidaritate, speranță, experiențe care inspiră și problemele societății românești, pornind de la spectacolul „Oamenii Dreptății 2026”, cu Doru Toma, fondatorul Oamenii Dreptății, și Adriana Diaconu, specialistă în vizualizarea datelor, invitații lui Răzvan Ursuleanu, În Comunitate.

Poveștile personale ne ajută să înțelegem România și să regăsim speranța

Fiecare om are o poveste, iar uneori experiența unui necunoscut ne poate ajuta să înțelegem mai bine propriile probleme. Doru Toma spune că unul dintre lucrurile pe care și le propune spectacolul „Oamenii Dreptății”este să aducă în fața publicului oameni obișnuiți, cu experiențe reale, care vorbesc despre dificultăți, curaj și despre posibilitatea de a schimba lucrurile.

„Sunt multe de spus aici, dar noi avem o vorbă la Oamenii Dreptății, că poveștile celor de pe scenă sunt ale noastre fără să fie ale noastre. Adică te regăsești la fiecare dintre ei, o să ai ceva în comun, poate nu tu direct, dar părinții tăi sau rudele tale sau prietenii tăi apropiați. Cumva, ce căutăm noi să aducem e să arătăm România într-o capsulă, cu problemele ei, doar că îi și scoatem pe oameni la lumină. Spectacolul ăsta oferă  curaj și speranță. Și atunci, chiar dacă poveștile pleacă din niște locuri mai grele sau poate uneori întunecate sau dintr-o durere, ieșim și la lumină și vedem și cum putem să îndreptăm lucrurile. Vedem cum poate omul de pe scenă are nevoie de niște sprijin și o să-l găsească în publicul lui din sală. E foarte important pentru noi inclusiv procesul pe care povestitorii de pe scenă îl au ei cu sine, pentru că ei vin să spună povești adevărate. Acolo nu sunt lucruri inventate sau teatralizate în niciun fel. Noi doar ghidăm acest proces.”

Douăzeci de ani în București. Cum descoperim schimbările pe care nu le mai observăm

Când suntem preocupați de problemele de zi cu zi, ne este greu să observăm și lucrurile care s-au schimbat în bine. Adriana Diaconu a ales să privească în urmă la cei 20 de ani petrecuți în București și să compare experiențele personale cu evoluția societății. Povestea ei, pe care o va spune pe scena evenimentului, este despre schimbare, dar mai ales despre nevoia de a nu ne pierde speranța.

„Uneori poate fi copleșitor să stai doar în aceste date și poate fi foarte ușor să-ți pierzi speranța că lumea asta va mai fi vreodată bună. (…) În procesul ăsta mi-am dat seama că, față de anul în care am venit eu în București, lucrurile arată foarte diferit acum. Chiar dacă nu vedem schimbările astea,  în viața noastră de zi cu zi. E foarte greu să le vezi când te lovești de foarte multe neajunsuri.  Când am început eu să lucrez, era mai degrabă o regulă să nu fie plătit tot salariul pe contractul de muncă și era foarte firesc să se întâmple asta. Nu vorbea nimeni despre asta. Era o excepție în momentul în care un angajator venea și îți propunea tot salariul pe contractul de muncă. Eu am avut primul salariu întreg pe contractul de muncă după zece ani de muncă în București. (…) Și lucrurile astea se întâmplă în multe arii din societate. În 2006, 100.000 de locuințe din România nu aveau curent electric, acum mai sunt 5.000. E o diferență importantă și cumva asta încerc, prin textul pe care o să-l spun pe scenă sâmbătă, să aduc aceste perspective care să ne dea puțină speranță de a ne uita la lume, că eu cred că este important să avem niște speranță.”

Cum sunt alese poveștile care ajung pe scena „Oamenii Dreptății”

În spatele fiecărei povești prezentate pe scenă se află o experiență personală, dar și o problemă care privește societatea. Doru Toma a explicat cum sunt aleși participanții și cum ajung oameni care nu se cunosc să își împărtășească experiențele și să vorbească deschis despre lucruri care, uneori, sunt greu de spus.

„Împreună cu colega mea, Lori Bertișan Pop, avem un proces intern și ne tot gândim ce e nevoie în momentul ăsta în orașul în care mergem. Pentru că, în fiecare oraș în care ducem un spectacol Oamenii Dreptății, ne uităm la problemele locale, ne uităm la problemele naționale și ce doare mai tare. Și atunci începem, ușor, ușor, să ne notăm idei, să ne notăm nume și lucruri pe care le vedem în jurul nostru. (…) Asta înseamnă trei zile în care niște oameni care vineri dimineața nu se cunosc deloc ajung până duminică după-amiază să-și scrie poveștile, dar să fie vulnerabili unii cu ceilalți și să se ajute în acest proces, astfel încât la final să iasă o mică bijuterie. (…) Avem o arhitectă, avem o psiholoagă, avem jurnaliști, jurnaliști de investigație și așa mai departe. E un mix de profesii, dar cred că mai mult ne uităm la poveste și la problema care e atinsă acolo și căutăm să îmbinăm lucrurile astea într-un fel în care să ne arate cum este România de astăzi și care e fața ei umană.”

Violența domestică și lipsa datelor.

Când vorbim despre violența domestică, vedem știri despre cazurile grave, dar știm prea puțin despre ce se întâmplă înainte și după ce acestea au loc.  Adriana Diaconu, care a creat platforma femicid.ro, spune că lipsa unor date publice complete face dificilă urmărirea cazurilor și elaborarea unor măsuri care să răspundă nevoilor victimelor.

„Mai e de lucru pe ambele părți. Cred că e foarte important ca instituțiile să poată să găsească căi prin care să comunice și să transparentizeze aceste date. Noi, în momentul de față, nu putem ști sau nu putem urmări un caz de violență domestică din momentul în care el se întâmplă sau de mult înainte ca el să se întâmple și să fie fatal, până la ce se întâmplă în justiție cu cazul respectiv. (…) Tocmai pentru că bazele de date și datele publice pe care le avem nu acoperă și nu monitorizează aceste lucruri. În momentul în care nu ai date, nu poți să faci politici publice fără să ai date. Și în momentul în care nu ai date ca să faci politici publice, lucrurile devin foarte opace și nu reprezinți vocea oamenilor care chiar au nevoie. De cele mai multe ori reprezinți vocea oamenilor care sunt foarte gălăgioși sau vizibili, nu neapărat a celor care au nevoie.”

Dreptatea începe și cu lucrurile mici, din viața fiecăruia dintre noi

Dreptatea nu înseamnă numai legi, instanțe sau procese. Înseamnă și felul în care suntem tratați la serviciu, în spitale, în instituții sau chiar în cartierul în care locuim. Doru Toma spune că „Oamenii Dreptății” nu caută adversari, ci încearcă să-i încurajeze pe oameni să recunoască nedreptățile și să se implice în rezolvarea lor.

„Noi nu gândim în inamici. Îmi vine foarte greu să răspund la asta. Dar ce aș spune e că ceea ce căutăm să facem e să democratizăm nevoia de dreptate din societate, ca cât mai mulți oameni să conștientizeze că e nevoie de dreptate și pe strada pe care locuiești, și la birou, și acasă. Că în România se ascund multe lucruri sub preș, și în administrația publică, și în mediul înconjurător, în spitale, și lista poate să continue la nesfârșit. Dar lucrurile pe care le auzim pe scena noastră sunt poate niște invitații la a construi împreună și a face mai mult pentru cei din jur.”

De la indignare la schimbare. Ce ne arată lupta împotriva violenței asupra femeilor

Schimbările din societate nu apar întotdeauna repede și nici fără efort. Adriana Diaconu a vorbit despre felul în care reacția publică față de violența asupra femeilor s-a schimbat în ultimele două decenii și despre rolul celor care au continuat să protesteze și să ceară măsuri de protecție.

„M-aș întoarce puțin la ce spuneai și la comparația cu 2006 versus 2026, prin prisma asta a femicidului și prin prisma speranței despre care vorbesc. Lucrurile s-au schimbat și poate mai mult decât le vedem. Sigur, sunt cazuri foarte multe, le vedem mai mult, dar în 2006, nu știu, la începutul anilor 2000, România era în situația în care era firesc ca Playboy să scrie un articol în publicație în care spunea despre zece moduri în care un bărbat poate să-și bată nevasta fără să lase urme. Și de acolo până astăzi am ajuns să avem o lege a femicidului. Și asta s-a întâmplat pentru că niște femei au ieșit la momentul respectiv în stradă să-și arate indignarea față de această situație. Au continuat să iasă în stradă an de an, până în acest an, 2026, când avem o lege a femicidului.”