„Alexandra” și filosofia inocenței
Articol de cristina.toma, 3 martie 2018, 10:00
O carte pe care nu ar trebui să o lăsați necitită în această primăvară, mai ales dacă vă este dor de inocență, este „Alexandra” scrisă de Alexandra Neacşu.
La început totul pare o poveste în care o fetiță care abia învățase câteva litere pleacă cu paşi hotărâți gata să cucerească lumea și să găsească răspunsuri la toate întrebările care o framântă. Ne aduce cumva aminte de Alice în Țara Minunilor doar că aici fetița crede în prințese și caută un castel. Însă acesta nu poate fi așa usor de aflat și mai vrea ea ceva: vrea să vadă lumea.
Sigur și lumea va lua forma unui personaj care se miră de această fetiță și de întrebările ei neaşteptate. Nu pentru că nu ar ști răspunsurile, ci pentru că nu știe cum să le dea pe măsura inocenţei interlocutoarei sale, aparută parcă de nicăieri și care, la început, aproape că o contrariază dar încet-încet lumea devine interesată de ceea ce spune copilul și rolurile par a se inversa: dacă la început Lumea dorește să îi dea fetiţei sfaturi și răspunsuri pentru ca apoi să aștepte concluziile ei.
Acestea din urmă, la început simple constatări inocente ale „fetiței care crede în prințese” care își caută un castel pentru visele ei, devin tot mai filosofice și chiar dacă lumea încearcă să o protejeze, vede că „nu oricine putea face educație unui copil cu visuri mari”, iar lumea nu a părut a fi niciodată în istorie pentru visele copiilor. Și tot despre vise fetița spune: „Dorințele nu sunt „în general” dacă ajungi la ele trecând cu sufletul prin miracol! (…) iar în miracol lucrurile nu sunt exacte, ci absolute”.
Fetita va cunoaște alături de Lume și umblând prin ea, un univers pe care îl va analiza dar nu îl va judeca ci mai degrabă va încerca să îl înțeleagă. Și așa va cunoaște teatru, satul uitat, lumea oraşului . Va sta de vorbă cu soldatul, poetul, măturătorul-toți adevărați filosofi deghizati.
Ce vrea să ne spună Alexandra Neașcu cu aceată poveste filosofică îmbrăcată în straiele unui basm pentru copii?
Cartea are multe înțelesuri pe care însă este bine să le descoperiți singuri. Ar putea fi numită „Gâlceava fetiței cu lumea” sau dacă ar fi transpusă sub forma unei picturi, „Alegoria inocenței”.
Eu nu vă mai spun decât că nu o veți mai lăsa din mână până când nu veți întoarce și ultima pagină.
