Inimi cicatrizate – despre viaţă, suferinţă, moarte
Articol de , 4 decembrie 2016, 09:00
Cel mai recent film al lui Radu Jude, „Inimi cicatrizate”, care deşi a avut premiera cu numai 2 săptămâni în urmă mai rulează doar Duminica aceasta de la ora 17:45 la Cinema Muzeul Ţăranului, este adaptarea sa liberă după cartea omonimă a lui Max Blecher. E o dramă de epocă ce ne poartă în 1937, când Emanuel, un tânăr de 20 de ani dintr-o familie avută de evrei din Roman bine interpretat de debutantul în lung-metraj Lucian Teodor Rus, este internat într-un sanatoriu din staţiunea Carmen Sylva, astăzi Eforie Sud, de la malul Mării Negre. Aici îi este confirmat diagnosticul: Emanuel suferă de tuberculoză osoasă, boală necruţătoare ce i-a măcinat deja cinci vertebre. Are de ales între o paralizie progresivă şi un tratament ce se aseamănă cu o tortură.
Încurajat de entuziasmul profesional al doctorului Ceafalan, bine interpretat de Şerban Pavlu, Emanuel, care nu crede în viaţa de apoi ci doar în ceea ce poate simţi şi gândi, acceptă tratamentul, devenind prizonierul unui corset de ghips, obligat apoi să-şi petreacă tot timpul la orizontală, dependent tot mai mult de personalul sanatoriului, dar mai ales de Nelu, infirmierul bine jucat de Marius Damian care-l poartă de colo-colo în patul său mobil.
Regizorul Radu Jude transpune în viaţa lui Emanuel la sanatoriu preocuparea scriitorului Max Blecher de a-şi explora trăirile, de la deznădejde la plictisul lungilor luni petrecute aproape imobilizat, arătând şi că tratamentul nu-l împiedică pe tânărul personaj să aibă un trai aproape normal: participă la petreceri, se implică în discuţii în contradictoriu, ba chiar face sex şi, mai ales, visează la ziua în care, scăpat de ghips, va părăsi acel loc de suferinţă cu propriile picioare. Speranţa îi este întărită de apariţia frumoasei Solange, o fostă pacientă vindecată după ani de suferinţă bine jucată de regizoarea Ivana Mladenović, cu care Emanuel ar vrea să întemeieze o familie. Trăirile personajelor, şi ale publicului, sunt însă cenzurate de inserturi cu texte ale lui Blecher.
În aprinsele discuţii dintre pacienţii sanatoriului sunt discreditate personalităţi ale epocii de atunci, cum a fost Nae Ionescu şi chiar Emil Cioranu. Iar unul dintre personajele filmului afirmă că „ne-a nenorocit creştinismul”.
Redarea atmosferei de epocă este asigurată atât prin imagine, costume, decoruri, dar mai ales sunet, în care, pe lângă insistentul vuiet al mării, radioul este foarte prezent, mai ales prin ceea ce an numi astăzi jingle şi reclame, ultimele fiind şi refugiul în teatralitate al personajului principal, dar şi foarte familiare pentru majoritatea cineaştilor tineri români, care şi-au asigurat din realizarea lor o sursă de trai. Este şi cazul lui Radu Jude, care a mai învăţat din realizarea de reclame şi ce l-ar putea ajuta să aibă succes, însă nu atât la public, cât la festivaluri. În cazul „Inimi cicatrizate” este vorba de abordarea antisemitismului din România din anii în care se desfăşoară acţiunea, de structura filmului dată de introducerea amintitelor inserturi, dar şi de citatele vizuale ce fac trimitere la capodopere cinematografice sau ale artei plastice. doar un singur exemplu: celebrul tablou „Lecţia de anatomie” al lui Rembrandt. Strategia a dat ceva roade, această dramă câştigând Premiul Special al Juriului dar şi Don Quijote Prize oferit de International Federation of Film Societies în cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Locarno.
