“Sfântul din Montparnasse” o iubire târzie necondiționată

Articol de Maria Gheorghiu, 19 februarie 2016, 09:42

19 februarie – Ziua Națională Brancuși… In sfărșit sărbătorim și noi ceea ce de mult este înscris în calendarul cultural universal…
Este ziua în care învățăm despre esența zborului și despre ”Sfantul din Montparnasse” care a sublimat-o în arta sa.
Multă lume cu pretenții intelectuale va dori într-un fel sau altul să vorbească astăzi despre Constantin Brancuși, ”cetățean francez, de origine romană..”

Da, da…așa am citit în urmă cu mulți ani, cu o strângere de inimă, la Muzeul de Artă din Chicago, în dreptul uneia din operele sale… M-a durut atunci, mă doare și acum și nu pot accepta (oricâte argumente pro aș primi), dar ăsta este adevărul. E trist că unul din puținii români de o certă valoare universală a murit având cetățenie franceză și prin urmare nu își doarme somnul de veci acasă, în România, la Hobița, așa cum și-a dorit pe patul de moarte. ”Părinte, mor cu inima tristă pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”… acestea au fost cuvintele rostite în anul 1957 de către Brâncuși arhiepiscopului Teofil, preot la biserica ortodoxă din Paris.

Foarte multe personalități s-au exprimat cu privire la geniul sculptorului român și între acestea mi-a atras atenția ce spunea Constantin Noica. ”Dintre tăceri, Brăncuși a ales-o pe cea mai adâncă, mai grăitoare decât toate – tăcerea omului – și a sculptat-o. ”A tăcea – tăcere ”…, ce lung infinitiv…dar din tăcerea aceasta el, Brâncuși, avea să facă un monument universal. Universal? Da, la propriu universal: adică plin de ințeles pentru oricine. O catedrală nu este așa; o piramidă nu este așa.. Dacă, ducând gândul până la capăt îți închipui o ființă extraterestră venind să ne vadă, atunci nu-i poți arăta o catedrală, nici o piramidă fără să-i dai explicații:…stai să vezi ce-au vrut oamenii”, i-ai spune… dar… in fața Mesei Tăcerii ai spune doar, ”Stai si vezi!” (Constantin Noica).

Au mai fost și alții, de pildă francezii s-au grăbit chiar să joace ”Coloana Infinită”, piesa de teatru scrisă de Mircea Eliade despre Brâncuși în care este esențializat spiritul artistului… așa… ca de la un geniu la alt geniu…
Vă mărturisesc, nu am văzut-o încă jucată de francezi însă am ascultat de curând varianta românească radiofonică pusă în undă acum 35 de ani și am învățat de acolo cel puțin un lucru de subliniat în ceea ce privește arta brancușiană: ”Coloana nesfărșită este opera mea cea mai însemnată… după Coloană nu mai aveam dreptul să mai încerc altceva… după Coloana Nesfărșită numai tăcerea mai putea avea vreun sens…”.(Constantin Brancuși)

Acum, aș vrea să vă povestesc despre o carte care m-a ajutat să înțeleg mai bine esența ”părintelui sculpturii moderne abstracte”.
In cel mai subiectiv mod cu putință, m-am îndrăgostit de Brâncuși citind un roman; în urmă cu vreo 4 ani, un amic, aflând despre dragostea mea pentru artist și văzand că mă interesează toate aspectele vieții și operei lui, mi-a dăruit o carte: ”Sfântul din Montparnasse” – era scrisă de un foarte bun prieten al său, Peter Neagoe și în ciuda criticilor aduse românului cum că ar avea unele romanțări legate de latura sentimentală și amoroasă a vieții, am citit-o și chiar m-a ajutat să înțeleg mai bine unele lucruri. ”O tentativă de biografie romanţată, scăpată într-un cazan cu erotism, yoga si budism” , așa spunea Alex Rădescu despre roman.

S-a mai spus că sunt inexactități referitoare la perioada românească și legăturile sale cu țara, dar au fost și oameni care au înțeles importanța unei asemenea cărți biografice,…
…In definitiv se cunosc destule cazuri în literatura universală în care s-a scris despre viața unor personalități celebre, prezentate sub formă de romane (romanțate): Michelangelo Bounarroti, Van Gogh, Goya, etc..

”Romanul pune în evidență trăsăturile de caracter ale lui Constantin Brâncuși: modestia, ospitalitatea, cinstea, sinceritatea, profunzimea simțămintelor, dragostea față de Romania, de locurile străbune.” (Constantin E.Ungureanu)

Am aflat, citind cartea, despre viața artistului în lumea boemei pariziene, despre relațiile amicale cu reprezentanți ai avangardei, dadaiști, suprarealiști și foviști: Apollinaire, Modigliani, Rousseau, Picasso. Un apropiat al său a fost Apollinaire (1880-1918), poet francez, precursor al suprarealismului și teoretician al cubismului și adept al fovismului, atras intens de tendințele moderniste în artă și literatură, care i-a spus lui Brâncuși că ”sculptura viitorului nu va fi o artă a imitației, ci a concepției.”

Un alt prieten care apare în poveste este nu mai puțin celebrul Amedeo Modigliani (1884-1920), pictor și sculptor italian,care din 1906 a lucrat la Paris. Despre el se știe că a fost influențat în pictură de Cezanne, iar în sculptură de Brâncuși, care l-a îndemnat spre o stilizare expresivă. Deși concepțiile despre viață ale celor doi au fost diferite au lucrat o perioadă împreună, Brâncuși apreciindu-i talentul, dar disprețuindu-l pentru viața destrăbălată (băuturi, droguri, femei.) Pe baza celor văzute în atelier, Modigliani i-a spus: „Ești un geniu. N-am mai văzut așa ceva niciodată. Arta renaște!”

Multe alte lucruri interesante am găsit citind cartea lui Peter Neagoe și între ele faptul că Brâncuși era interesat de culturile asiatice, că îl citea pe Milarepa, (,episodul este bine punctat și în piesa de teatru scrisă de Mircea Eliade, mai sus amintită) . Maestru tantric, eremit, mistic, poet, trăind cu aproape 900 de ani înaintea lui Brâncuși, acesta învățase să aibă sub control organele simțurilor, reușind să se desprindă de dorințele trupului (liber ca pasărea în aer). De altfel se vede influența tibetanului în forma desăvarșită a păsării măiastre, pe care Brancuși a realizat-o după foarte multe încercări, din pasiunea pe care o făcuse pentru Elaine Fayre.

Stim cu toții că a avut foarte mulți detractori în țară în perioada comunistă și că opera lui a fost considerată decadentă, obscenă.
Cu toate acestea în 1977 a ”scăpat” cenzurii comuniste această carte care fusese scrisă de Peter Neagoe în Franța și publicată postum la Paris, în limba franceză în 1965.
Dincolo de controverse, ar trebui să reținem etapele parcurse de sculptorul plecat din Hobița pe jos pentru a-și împlini destinul.

Oare pe cine deranjează cum îl descria prietenul său în carte?
,,Avea darul de a vindeca durerile oamenilor, fiind el însuși bun, radiind o bunătate binefăcătoare. Rămase credincios anilor de sărăcie, deși putea acum să-și permită orice lux. (…) Atelierul lui Brâncuși trecuse prin două războaie. El trăia calm și liniștit în timp ce afară se dezlănțuia haosul. Încrederea sa îl menținuse mereu tânăr, și, astfel, ajunsese să i se spună „Sfântul din Montaparnasse”. (Peter Neagoe).

Cred că ceea ce trebuie să rămană în conștiința fiecărui roman, este că în ciuda faptului că a plecat de tânăr la Paris pentru a-și întâlni maestrul, pe Auguste Rodin, ajunge să-și cunoască repede valoarea, refuzând să lucreze ca ucenic în atelierul acestuia. In acest sens, a devenit celebră expresia ”La umbra marilor copaci nu crește nimic.”
Deși a trăit aproape toată viața în Franța, a rămas român în sufletul lui, fiind de notorietate faptul că nu se despărțea niciodată de portul popular românesc, nici chiar în înalta societate franceză.

În ciuda faptului că a lipsit din țară foarte mulți ani, a dorit să doneze statului român rodul muncii sale.. Se întâmpla la începutul anilor ’50, când a dorit să lase moștenire 230 de sculpturi, fiind refuzat de puterea comunistă de atunci care i-a bagatelizat opera spunand că ”orice țăran poate face asta”.
România si-a bâtut joc de geniul lui Constantin Brâncusi iar ziua de astăzi vine ca o reparație morală tarzie pentru ”Sfantul din Montparnasse”.

”Eu v-am făcut Coloana ca să vă amintească oricând că drumul spre cer e greu, e anevoios, nu poți ajunge acolo zburând ca păsările…Trebuie să urci și orice urcuș e greu… uneori urci cu mâinile și cu picioarele…Către Cer omul trebuie să urce pe jos, cu picioarele lui.” (Constantin Brancuși – Coloana infinită- teatru, Mircea Eliade)