Retro Ernst Lubitsch la Cinemateca Eforie

Articol de Marin Simona, 18 martie 2025, 09:11

Trouble in Paradise

Dacă îți plac replicile spumoase, decorurile elegante și poveștile de dragoste pline de ironie, Trouble in Paradise (1932) este un film de neratat.

Programul RETRO Ernst Lubitsch a fost conceput în perioada Octombrie 2024 – Martie 2025 în cadrul cursului de „Istorii și practici curatoriale” coordonat la UNATC de Andrei Rus, la care au participat masteranzi din anul 1 la masteratul de „ Arhive audiovizuale: Prezervare și curatoriere” și din anii 1 și 2 la masteratul de „ Filmologie ”.

Filmul care va deschide miercuri, de la ora 19, Retro Ernst Lubitsch la Cinemateca Eforie, este Trouble in Paradise, un regal de situații extravagante și de dialoguri pline de spirit.

Filmul urmărește un hoț de bijuterii, Gaston Monescu (Herbert Marshall), care își întâlnește „nașul”, pe Lily (Miriam Hopkins), o hoață de buzunare. Cei doi încep o relație romatică și profesională, punând ochii pe o văduvă pariziană bogată, Mariette Colet (Kay Francis).

Gaston se infiltrează în lumea Mariettei devenind secretarul ei personal, cu scopul de a-i fura banii din seif. Complicațiile apar când Mariette se îndrăgostește de el, iar el la rândul lui începe să răspundă sentimentelor ei, creându-se un triunghi amoros plin de farmec.

„Trouble in Paradise abundă de dialoguri istețe și pline de sensuri duble (de obicei, de natură sexuală) care construiesc un univers deopotrivă plin de vervă și cât de poate de ipocrit. În moduri diferite, reprezentanții acestei lumi se dovedesc la fel de escroci precum cei doi protagoniști, mințindu-i pe alții pentru a obține beneficii economice sau, uneori, amăgindu-se pe ei înșiși pentru a corespunde datelor cerute de lumea la care iau parte. Sunt ahtiați după aparențe, după măști, pe care le prețuiesc mai mult decât orice altceva și le așează la baza culturii lor. Tocmai din acest motiv devin incapabili să recunoască impostura în ceilalți”, scrie Andrei Rus pe pagina de Facebook a evenimentului.

Abordarea lui Lubitsch asupra stilului și temelor a fost apreciată deopotrivă de critici și cinefili sub numele de „Lubitsch Touch” – un concept aproape imposibil de definit, dar ușor de simțit. Acesta surprinde un amestec de stil și substanță mereu proaspăt, încântător și viclean. Lubitsch îmbină exuberanța jocului actoricesc cu o estetică vizuală sofisticată, transmițând semnificații profunde prin sugestii fine și aluzii inteligente.

O parte din abilitățile sale regizorale cuprind respectul pentru inteligența publicului; ne lasă să participăm la completarea elipselor sale. Billy Wilder a definit Lubitsch Touch ca „un mod diferit de a gândi, dificil de copiat. Lubitsch este un regizor care nu se teme că oamenii nu îl vor înțelege, spre deosebire de cei care spun, doi plus doi fac patru și unul plus trei de asemenea fac patru, iar unu plus unu plus unu plus unu fac tot patru. Dar Lubitsch spune, doi plus doi – asta este. Publicul trebuie să adune totul.” Și dacă lași publicul să facă asta, spune Lubitsch: „Te va iubi pentru totdeauna”.

În celebrul său eseu din 1968, „Lubitsch a fost un prinț”, regizorul francez și criticul François Truffaut a scris: „Considerentul esențial aici este de a nu trata niciodată subiectul direct. Deci, dacă suntem ținuți în afara ușilor închise ale dormitorului când totul este pe cale să se întâmplă înăuntru, stăm la birou când totul se întâmplă în living-ul de alături sau rămânem în salon când acțiunea are loc pe scară, este pentru că Lubitsch și-a stors creierul timp de șase săptămâni de scris la scenariu, astfel încât spectatorii să poată rezolva intriga împreună cu el în timp ce urmăresc filmul. [Lubitsch] a examinat deja toate soluțiile posibile pentru a oferi una care nu a mai fost folosită până atunci – o soluție de neconceput, bizară și rafinată”. Avem izbucniri de râs necontrolat pe măsură ce descoperim „soluția Lubitsch”. Pentru a realiza astfel de minuni ale povestirii, a adăugat Truffaut, Lubitsch „a lucrat ca un câine, a sângerat și a murit cu douăzeci de ani prea devreme”.

Un exemplu îm acest sens este chiar secvența din deschiderea Trouble in Paradise, care oferă cea mai lipsită de romantism imagine posibilă: o găleată de gunoi lângă o uşă, pe o alee din spate, cu un câine agitat care se plimbă în jurul ei. Un gunoier intră, o ridică și o răstoarnă într-o gondolă. Abia acum descoperim arhitectura elegantă și luminile sclipitoare ale Marelui Canal al Veneției, cel mai romantic dintre decoruri. Lubitsch taie la un plan mai strâns al gondolei pline de gunoi, bărbatul care a golit găleata începe să cânte „O sole mio” , apoi pornește vâslind gondola pe canal, surprins într-un cadru lung, genul care deschide de obicei o comedie romantică de Hollywood.

După proiecția de miercuri, publicul este invitat să se alăture unei discuții pe marginea operei lui Lubitsch, la care vor participa Andrei Rus, coordonatorul proiectului, și colegii săi, Gabriela Filippi si Cezar Gheorghe.