Bine de citit: „Muzicanții din Bremen”

Articol de razvanursuleanu, 19 februarie 2025, 10:06

Nefiind născut în Bremen, și nici măcar în imediata vecinătate, m-am văzut nevoit să ader la un grup de muzicanți aflat mult mai aproape de casă, și anume la cel de la școala generală nr. 117 din București. Acest grup de muzicanți era format din mai bine de 40 de elevi (practic întreaga clasă a cincea, pentru că în clasa a cincea s-a petrecut acest miracol artistic).

Una din diferențele semnificative față de povestea muzicanților din Bremen este aceea că ei sunt un măgar, un câine, un cocoș și o pisică, în timp ce noi eram toți copii de oameni (cel puțin în teorie, pentru că în practică ni se spunea de foarte multe ori de către profesori “da’ încetați odată cu gălăgia, animalelor ce sunteți!”).

Însă cea mai importantă diferență dintre muzicanții din Bremen și muzicanții de la școala generală nr. 117 era aceea că noi chiar eram talentați la muzică. În poveste, muzicanții din Bremen cântă o singură dată împreună, ceva înfiorător, imposibil de ascultat, acesta fiind și motivul pentru care tâlharii fug rupând pământul și eliberează căsuța în care vor locui măgarul, câinele, cocoșul și pisica. Deci acești așa ziși muzicanți cântă împreună doar o singură dată, și o fac și prost, în timp ce noi cântam la fiecare oră de muzică, iar sunetele pe care le emiteam reprezentau o adevărată operă de artă sonoră.

Firește, un incontestabil merit al acestei reușite de grup a fost cel al profesorului nostru de muzică. Deși numele acestui neobosit dascăl s-a pierdut în negura timpurilor, ne amintim cu emoție momentele în care domnia sa ne aplica peste palma deschisă lovituri repetate cu o riglă de lemn de care nu se despărțea niciodată, lovituri ce transformau zbieretele noastre inițiale în triluri care, prin frumusețea lor, erau de-a dreptul nepământene. Sau cel puțin aceasta presupun că era opinia critică a domnului profesor, pentru că la un moment dat se oprea și nu ne mai bătea.

Varianta cărții pe care o am eu mi-a oferit și posibilitatea colorării unora dintre desenele care însoțesc textul și, în mod curios, deși profesorul de desen nu țin minte să ne fi bătut, am colorat cu foarte mare atenție, fără să depășesc vreodată conturul.

Concluzia poveștii din cartea “Muzicanții din Bremen” va fi desprinsă de fiecare mic cititor în parte dar, fără doar și fără poate, dacă se dorește o carieră de succes în muzică, este necesar a se apela la serviciile unui profesor autorizat. Unul de desen ar fi cel mai potrivit.