Bine de citit: Cortina
Articol de razvanursuleanu, 3 ianuarie 2024, 10:28
În 2005, anul în care au fost publicate pentru prima dată eseurile din acest volum, Facebook era doar un micuț mormoloc care încerca din răsputeri să își facă și el loc într-un mediu virtual în care platforme precum mIRC sau Myspace aveau deja dimensiunile unor balene.
Dacă Milan Kundera ar mai fi așteptat doar doi sau trei ani până să dea romanul spre publicare, cred că ar fi existat niște completări esențiale, sau chiar un al optulea eseu care să le întregească pe cele precedente.
„Literatura e pe cale să se sinucidă printr-o proliferare dementă.”
Când a scris aceste cuvinte, autorul s-a referit la scriitorii de o calitate îndoielnică, acei condeieri de mâna a doua care publică o cantitate impresionantă de texte dar care nu izbutesc aproape niciodată să ofere o idee sau un stil inedit literaturii universale.
Sursa foto: Razvan Ursuleanu
Kundera nu a prevăzut viitura ce avea să vină, puhoiul de termite cu pixuri virtuale care, folosindu-se de faptul că internetul oferă oricui posibilitatea de a tasta propoziții și fraze, se consideră (și mulți chiar sunt considerați) creatori de conținut literar.
Firește, o soluție cinică pentru a evita contaminarea cu mediocritate ar fi aceea de a ne îndepărta de cuvântul scris și de a căuta alte forme de artă în care excelența mai poate fi încă descoperită. Ar putea fi muzica un refugiu?
„…devenită un fond sonor neîntrerupt, aceasta (muzica) și-a pierdut caracterul de artă.”
Se pare că nu. Acel „mechanical beat” în buclă, care se poate întinde în prezent pe întreaga durată de viață a individului, ne îngustează și mai mult aleea disperatelor noastre căutări, astfel că vom fi nevoiți să ne refugiem în trecut, acolo unde se spune că sita istoriei artei a reușit să decanteze orice fel de impuritate.
Kundera confirmă valoarea acestui refugiu cultural: „Ceea ce va rămâne într-o bună zi din Europa nu e istoria ei repetitivă care, în sine, nu reprezintă nicio valoare. Singurul lucru care are șanse să dăinuie este istoria artelor sale.”
Se contrazice oare pe sine Milan Kundera atunci când adaugă „…istoria artei este pieritoare. Bâlbâiala ei, însă, e eternă”?
Răspunsul la această întrebare poate fi cu certitudine descoperit în carte, iar acesta poate fi completat de către fiecare proprietar de blog literar sau de un cont pe orice site de socializare cu întrebarea -deloc retorică – „Pot oare să mă opresc din a deversa propoziții mărunte și să mă întreb dacă harul de a scrie a avut vreodată mărinimia de a mă atinge, pentru a oferi astfel literaturii șansa de a supraviețui și în viitor?”
