Bine de citit: Pomul Crăciunului

Articol de razvanursuleanu, 20 decembrie 2023, 10:33

„Dar năvalnic vuiet vine / De pe drum”. Noi eram năvalnicul vuiet care venea de pe drum.

„Iar urlă țâncimea din cartier!” se văitau oamenii pe la ferestre atunci când năvăleam pe aleile dintre blocuri, zbierând cât ne țineau corzile vocale și azvârlind cu bulgări de zăpadă în toate direcțiile.

Îmi amintesc că mare parte din acea gașcă teribilă era formată din puști care mai aveau un an sau chiar doi până să împlinească vârsta care te trimitea cu forța la școală, iar una dintre melodiile pe care le fredonam întruna când începea să ningă era „A-nceput de ieri să cadă / Câte-un fulg, acum a stat, / Norii s-au mai răzbunat / Spre apus, dar stau grămadă / Peste sat”.

Faptul că satul nostru nu era altceva decât un cartier ceaușist cu blocuri oribile conta prea puțin. Habar nu aveam noi cine scrisese versurile cu pricina, cine să stea să-și bată capul cu așa ceva, știam versurile, era de ajuns.

Sursa foto: Razvan Ursuleanu

Toamna și primăvara, alte anotimpuri, dar aceeași poveste. Ne strângeam toți ca să chiuim cât era ziua de lungă, dar marea noastră bucurie era atunci când începea ploaia, pentru că toți copiii știau versurile „Vine ploaia, bine-mi pare! / În grădină am o floare, / Ploaia mi-o va crește mare. / Vine ploaia, bine-mi pare!”.

Firește că nu aveam idee cine a compus versurile, nu se gândea nimeni la așa ceva, noi aveam altele pe cap, cum ar fi șuturile în băltoace sau tropăitul în noroi, pentru că este foarte greu să găsești altceva care te poate murdări mai uniform din creștet până în tălpi.

Pe urmă a venit ziua în care ne-au trimis pe toți la școală. Caiete, penare, stilouri, lecții, și o surpriză imensă, atunci când a venit vremea să învățăm pe de rost „Vedeam Ceahlăul, la apus, / Departe-n zări albastre dus / Un uriaș cu fruntea-n soare, / De pază țării noastre pus.”, pentru că învățătoarea ne-a spus că George Coșbuc, cel care a compus aceste versuri, este același poet pe care îl tot cităm noi când urlăm pe afară ca disperații.

Eram cu toții stupefiați… Deci nu Mihăiță de la scara doi inventase versurile? Și nici Adiță, cel care avea sabia aceea uriașă de lemn pe care de-abia putea să o care după el? Că noi de la ei le învățasem.

Deci George Coșbuc scrisese toate acele extraordinare versuri? Vai, de ce oare nu ne mai spusese nimeni până atunci? Că dacă am fi știut, atunci l-am fi pus numaidecât pe George Coșbuc șeful găștii noastre, la cât de talentat era copilul ăsta!

Așa că aș avea un sfat pentru foarte tânăra generație. Dragi copii, citiți-l pe Coșbuc și acest minunat poet va deveni deîndată unul dintre prietenii voștri de suflet, care vă va însoți oriunde vă vor purta de aici înainte pașii.

Mă gândesc că „Pomul Crăciunului”, o carte superbă pe care o prețuiesc nespus, ar putea deveni prima zi a prieteniei dintre voi și George Coșbuc, doar că pentru asta va trebui să o deschideți și să o citiți!