Introspecții în vremea COVID-ului!

Articol de Maria Gheorghiu, 26 martie 2020, 17:23

Da, știu că ar trebui să postez ceva optimist, să fiu cu veselia la purtător dar acum, chiar dacă în general nu-mi lipsește umorul, nu știu pe unde naiba s-o fi ascuns.

Așa că vin spre voi cu un text scris cu sinceritatea celui obligat să stea singur în casă și cu o intrebare: „Ce-i trebuie omului pentru a fi fericit”. Pentru a răspunde, trebuie să parcurgeți tot textul.

Oameni în carantină, țări în carantină, Pamântul în carantină. Pesemne ne-am bătut prea mult joc de el, am fost surzi la strigătul lui de disperare și acum ne primim pedeapsă.

Natura și-a trimis soldații invizibili să ne dea un ultimatum: prea mult i-am nesocotit suferința. Acum stăm închiși în case cu sabia deasupra capului știind că inamicul nevăzut dar știut ne poate lovi oricând.

În timpul ăsta natura își vede de ale ei, copacii înfloresc, păsările călătoare se întorc. Înainte de a intra în izolare am reușit să văd magnolii înflorite și am reușit să fac ceva mai mult de 10.000 de pași explorand natura revenind la viață. A fost ultima dată când mi-am permis asemenea „aroganță”.

Primăvara asta aproape am ratat-o. Poate prindem vara.

Acum privesc anotimpul de la fereastră și doar zgomotul megafonului care se aude din mașina poliției spunându-ne să stăm în case întrerupe ciripitul vesel al păsărilor. Ele nu știu de covid.

Sursa foto: Maria Gheorghiu

Străzile pustii păzite de mașinile armatei îmi sugerează imaginea unui film prost care-mi accentuează starea de anxietate și asta pentru că nu îi știu finalul. De fapt nu știu nici următoarea scenă ce cuprinde. Ceea ce știu este că simt accentuarea însingurării și refuzul de a mă adapta lumii virtuale unde s-a mutat omenirea de ceva timp.

Nici cântecul nu vine deocamdată spre mine. Mă uit la chitară și ea se uită la mine. Nu știm ce să facem una cu alta.

Poate sunt de modă veche, mă adaptez mai greu la condițiile actuale. Îmi doresc să pot comunica și virtual dar eu ca să pot transmite cântecul am nevoie de emoția pe care o pot simți doar privind în sufletele oamenilor și lucrul acesta mi-e greu să îl fac din spatele unui computer. Acesta este motivul pentru care deocamdată ezit să apar cu un concert online.

Octavian Paler scria cândva: „Binecuvantează ocazia de a-ți aparține în întregime, singurătatea e o târfă care nu te-nvinuiește că ești egoist”. E un punct de vedere care funcționează pe termen scurt. Acum vreau să știu că deschizând brațele o să am pe cine îmbrățișa. Sunt mai sensibilă, știu; poate prea sensibilă. E prețul pe care îl plătesc pentru talanții pe care Dumnezeu i-a pus în mine.

Așa că astăzi mi-am dat masca jos. Știți voi, masca aia cu zâmbet pe care o tot vedeați la mine. O puneam de fiecare dată cand ieșeam în lume ca să vedeți lumina dincolo de zâmbet.

Mi-am luat doza de plâns ca să nu se strângă prea mult și să mă pomenesc într-o zi că nu mai găsesc butonul de off. E mai bine așa, are parte de curațenie și sufletul. Dacă tot ne spălăm cu atât sârg pe mâini, de ce să nu facem la fel și cu partea asta nevăzută a noastră?

Curățenia generală vine la fix: suntem în Postul Paștelui, perioadă pe care majoritatea oamenilor se laudă că o respectă. Din lipsă de timp însă, mulți uită că de fapt exact despre curățenia din suflet este vorba.

Acum avem timp!

Avem timp să ne gândim cât de egoiști am fost în multe situații, cât de triviali uneori, cât de mult am pus preț pe „a avea” uitând cu desăvarșire de „a fi”. Prinși în valtoarea cotidiană, alergam disperați pentru a avea cât mai mult fără a socoti nevoile celorlalți. Așa am ajuns să mințim, să înșelăm, să facem „mici șmecherii” doar pentru un bănuț în plus de care poate nici nu aveam neaparată nevoie.

Ce-i trebuie omului pentru a fi fericit? O întrebare la care există tot atâtea răspunsuri câti oameni suntem. Acum, când avem atâta timp, haideți să încercăm să răspundem la întrebarea asta simplă, fără să ne mințim, fără să încercăm să trișăm. Când vom găsi răspunsul, vom găsi și resursele să fim.