Cum să planifici fără să pierzi ziua de azi

Articol de Vicentiu Andrei, 9 noiembrie 2026, 06:59

„Abia aștept să vină vacanța.” „Abia aștept să treacă săptămâna asta.”

Sunt fraze pe care le auzim des de la copii și pe care, dacă suntem sinceri, le spunem și noi. În cel mai recent al podcastului Cum Să…?, Flavia Voinea și Amada Bălțățeanu pornesc de la o întrebare simplă: când devine prea mult? Și unde trece granița dintre un om care își planifică viața și unul care nu mai reușește să o trăiască?

Planificarea nu e problema

Amada Bălțățeanu începe prin a apăra planificarea. „Evident că e bine să planifici”, spune ea. Nimeni nu devine ineficient pentru că își proiectează obiectivele. Mai mult, anticiparea este o emoție pozitivă, firească, care ne ajută să gândim și, uneori, să constatăm cu bucurie cât de bine s-au așezat lucrurile față de cum le-am imaginat.

Problema apare atunci când tot ce ne ocupă mintea acum este despre ce urmează. Ea descrie un mecanism aproape paradoxal: când ajungi, în sfârșit, în momentul la care te gândeai, viitorul devine prezent, dar tu nu îl trăiești, pentru că mintea e deja la pasul următor. Bucuria pare generată de planificare, nu de trăirea lucrurilor planificate.

Exemplul pe care îl dă este familiar oricărui părinte: un copil care s-a pregătit bine pentru un test, îl dă și, în loc să închidă capitolul, spune deja că nu-i vine să creadă că săptămâna viitoare mai are unul. Nici n-a terminat, iar mintea s-a mutat pe următoarea preocupare.

O frână de mână trasă de părinte

Cum îl ajuți? Răspunsul Amadei Bălțățeanu nu este „nu te mai gândi la asta”. Rolul părintelui, explică ea, este să-l oprească puțin din tipar și să-l întrebe ce poate face concret, acum, pentru situația care îl preocupă. Pentru celelalte lucruri, care încă nu au apărut, mesajul este altul: „pe măsură ce apar, o să le găsim și o să le găsim împreună soluții”.

Altfel, avertizează ea, efectele se înlănțuie ca un domino: scade liniștea interioară, se resimte odihna, se schimbă felul în care copilul își exprimă emoțiile și felul în care este cu oamenii din jur. Acolo, părintele poate fi sprijinul care trage frâna de mână.

Teama din spate

De unde vine nevoia asta de anticipare permanentă? Amada Bălțățeanu nu indică o singură cauză, dar numește un numitor comun: „Este o mare teamă în spate. Este teama asta de a nu greși, este teama de a nu dezamăgi.” Și, adaugă ea, teama de a nu face față dacă lucrurile se complică.

Sunt mai expuși, spune psihoterapeuta, cei care analizează mult, cei cu nevoie mare de control, cei care nu vor să greșească și cei care caută perfecțiunea. Logica lor e aceeași: dacă văd totul dinainte și pregătesc soluții pentru orice, atunci profesorii, părinții și prietenii vor vedea reușita, iar reușita confirmă că „sunt ceea ce trebuie”. Bucla se reia, dar cu un preț. „Ești în alertă permanent”, spune Amada Bălțățeanu, iar în spatele acestei alerte stau neîncrederea în sine și o nevoie mare de validare. Mulți tineri, observă ea, își traduc valoarea personală prin notă, prin felul în care sunt văzuți sau prin cineva care le spune mereu „ai făcut o treabă bună”.

Nu e vorba, insistă ea, să trecem la extrema cealaltă și să le spunem copiilor să nu se mai gândească deloc la ziua de mâine. Perfecționismul și prudența pot fi utile, „în măsura în care nu te îndepărtează de prezent”.

Ce văd copiii la noi

Cel mai valoros sfat al episodului privește adulții. Și noi vorbim mereu despre ce facem mâine și despre ce trebuie să rezolvăm de acum, transmițând că totul trebuie să fie clar pentru ce urmează. Amada Bălțățeanu observă că mulți oameni ajung chiar să caute imprevizibilul, ca să se pregătească și pentru el. Numai că, spune ea, e epuizant să intri într-o asemenea gândire permanentă.

Flavia Voinea face distincția prin exemple concrete. Pregătirea are rostul ei în momentele de cotitură. La un examen, știi că ai apă la tine și că ridici mâna dacă ți se face rău. Pe drumul de la București la Sibiu, spre o întâlnire importantă, pleci mai devreme și știi ce faci dacă faci pană. Dar a face asta zilnic, la fiecare ieșire din casă, e altceva. „Dacă plouă, n-am umbrela. Lasă, Doamne, că m-oi duce și udă într-o zi la serviciu.”

Ideea e ca, din când în când, copiii să ne audă spunând că, dacă apare ceva neprevăzut, „văd eu”: din ce am trăit până acum, sigur o să-mi vină o idee. Neprevăzutul poate face parte din normalitate.

Astăzi nu se mai repetă

Spre final, discuția alunecă, aproape fără voie, spre filosofie. Miza diferenței dintre planificare și obsesia pentru ce urmează este bucuria față de ce trăim acum, iar pierderea ei ar fi, cum spun amândouă, „absolut păcat”, pentru că astăzi nu se mai repetă. Poți fi printre oameni și, în același timp, singur, cu mintea departe în viitor.

Concluzia rămâne una simplă: dacă timpul nu poate fi oprit sau încetinit, măcar să nu ne grăbim noi. Minutele pe care nu le savurăm nu se mai întorc.