Cum să-ți lași copilul să se plictisească

Articol de Vicentiu Andrei, 2 noiembrie 2026, 06:13

Puțini adulți mai știu când s-au plictisit ultima dată. Întrebarea cu care Flavia Voinea deschide episodul de astăzi din „Cum Să…?” o pune în dificultate chiar și pe Amada Bălțățeanu. Copiii, în schimb, par să ajungă acolo des. Sau cel puțin așa spun, de fiecare dată când constată că „n-au ce să facă”.

Episodul pornește de la o observație simplă: plictiseala a devenit o stare de evitat, iar adulții fac tot posibilul ca cei mici să nu o trăiască. „Observ în jur că oamenii fug de plictiseală și încearcă să facă mereu lucruri, și în special copiii”, spune Flavia Voinea. Întrebarea care urmează, dacă e rău să te plictisești, nu are un singur răspuns. Depinde pe cine întrebi, explică Amada Bălțățeanu: un copil va spune fără ezitare că da, iar adulții se împart între cei care o văd ca pe ceva de evitat și cei care o consideră utilă.

Odihna nu e plictiseală

Prima distincție din discuție este între două stări care sunt adesea confundate. Pentru un adult prins zilnic în sarcini, câteva minute în care nu face nimic înseamnă mai degrabă odihnă: stai, respiri, închizi ochii. Plictiseala vine abia după, atunci când starea se prelungește mult și apare întrebarea „și acum ce fac?”. Cele două gazde recunosc, amuzate, că nu ajung niciodată în acel punct, pentru că nu au cum să prelungească liniștea fără ca cineva să le strige sau să le ceară ceva.

La copii, intervalul până la „ce să fac acum?” este mult mai scurt. Iar aici episodul își pune întrebarea incomodă: cât din asta au construit chiar părinții?

Cum i-am învățat să fie mereu ocupați

Când erau mici și spuneau că nu au ce face, răspunsul venea imediat: ia o carte, desenează, construiește ceva din Lego, hai la sport, hai la o activitate. Copilul a învățat astfel că, dacă are un pic de timp în care nu știe ce să facă, vine cineva din afară și îi spune. Nimeni nu i-a sugerat să stea, să se odihnească sau să se gândească la ce ar vrea să facă mâine.

Motivele părinților sunt ușor de înțeles. Un copil lăsat fără nimic de făcut își găsește singur ceva, iar ce își găsește nu e întotdeauna ce și-ar dori adultul. Pe măsură ce copiii cresc, rolul acesta este preluat de ecrane. Scrollul livrează conținut rapid, variat, unul după altul: ceva care te face să râzi, ceva care îți atrage atenția. Stimul după stimul.

În lipsa lui, spune Amada Bălțățeanu, apare plictiseala, iar aceasta nu este o stare de liniște, ci una de alertă. Psihoterapeuta precizează că discuția nu este una împotriva tehnologiei, ci despre un spațiu pe care copiii nu mai apucă să îl exploreze.

Ce poate ieși bun din plictiseală

Dacă un copil rămâne suficient de mult în starea de „n-am ce face”, intervine creativitatea: începe să genereze singur idei și să aleagă o direcție. „Plictiseala apare când ai nevoie să schimbi direcția”, spune Amada Bălțățeanu. Întrebată de Flavia Voinea dacă acesta nu este, de fapt, un lucru bun, răspunde: „E un lucru foarte bun, dar noi nu-i lăsăm să se plictisească.”

Diferența ține de cine alege. Când primești o sarcină, o faci și poate chiar te bucuri de ea. „Când cauți o altă direcție, o cauți tu, o găsești tu și apoi faci ceva tu. E foarte personal și al tău”, explică psihoterapeuta. Consecința pe termen lung este un adult care, în momentele în care nu știe încotro s-o ia, așteaptă ca direcția să îi fie dată de altcineva. „Eu întâlnesc și acum adulți care spun: eu n-am nicio discuție cu mine”, adaugă Amada Bălțățeanu, legând asta de obiceiul de a sări permanent dintr-o activitate în alta, fără timp pentru întrebări despre propriile alegeri.

De ce ne ferim de ea

Episodul trece și prin motivele mai puțin vizibile pentru care părinții nu lasă loc plictiselii. Uneori e vorba de o grijă excesivă: un copil tăcut sau retras declanșează imediat întrebări despre ce s-a întâmplat și dacă e trist. Alteori, recunoaște psihoterapeuta, părintele are nevoie de liniște pentru o discuție cu un alt adult din casă, iar soluția la îndemână este să-i dea copilului ceva de făcut. Concluzia ei este formulată simplu: „Nu trebuie să-i ținem tot timpul ocupați și nu trebuie să se țină tot timpul ocupați.”

Ce poate face părintele

Când copilul spune „n-am ce face”, părintele tinde spre una dintre două extreme: replica de tipul „pe vremea mea nu aveam nici jumătate din ce ai tu” sau mama care vine imediat cu o sugestie, apoi cu încă una. Varianta de mijloc propusă în episod are câțiva pași. Primul este să normalizeze starea: e firesc să ai momente în care nimic nu te atrage. Al doilea este să nu sară cu o soluție pentru umplerea timpului și să-l lase pe copil să caute singur.

Ideile pot fi aruncate în discuție, dar ca posibilități, nu ca îndemnuri: poate gătești ceva, poate asculți muzică, poate te odihnești, poate te gândești la lucruri pentru care nu ai avut timp. Mesajul de fond este că, dacă stai puțin cu starea asta și te gândești la ce ți-a plăcut sau la ce ai fi vrut să faci, o idee va veni până la urmă.

Flavia Voinea propune o reformulare care schimbă perspectiva: plictiseala ca lipsă a stimulilor, nu ca lipsă a lucrurilor de făcut. Și recunoaște partea dificilă: „Mi se pare greu să ne oprim din asta, dar cred că e foarte sănătos să o facem din când în când.” Pentru Amada Bălțățeanu, miza este independența copilului, care se construiește încă de mic tocmai prin lucrurile pe care părintele încetează să le facă în locul lui.

Adulții, conchid cele două gazde, probabil nu vor mai ajunge să trăiască plictiseala, pentru că presupune un timp pe care nu îl au. Copiii, însă, ar trebui să o simtă din când în când.