Cum să-ți pregătești copilul pentru grădiniță fără să-i promiți cum o să fie

Articol de Vicentiu Andrei, 28 septembrie 2026, 06:59

Început de septembrie, poarta unei grădinițe. Doi părinți, două discursuri. Primul îi promite copilului că se va distra, că doamna îl va lua de mână și că va mânca lucruri noi. Al doilea, cu lacrimi în ochi la fel ca cel mic, îi spune că orele vor trece repede și că el nu se mișcă de lângă gard. Scena, auzită în treacăt de Flavia Voinea, a deschis un nou episod Cum Să…?, alături de Amada Bălțățeanu.

„De ce proiectăm într-un copil atât de multe lucruri negative?”, a întrebat Flavia Voinea. Răspunsul Amadei Bălțățeanu a răsturnat întrebarea: „Ai putea să zici și de ce proiectăm într-un copil atât de multe lucruri pozitive?”

Greșeala comună a ambelor variante
Deși par opuse, cele două mesaje pornesc, potrivit Amadei Bălțățeanu, de la aceeași bază greșită, una de care părinții nici nu sunt conștienți: faptul că „îi spui copilului cum o să fie”. Iar părintele nu are cum să știe. „Tu de unde știi?”, a întrebat retoric psihoterapeuta, adăugând că, dacă am putea prevedea ce se întâmplă până la finalul zilei, am juca la loto.
Ce face de fapt adultul, a explicat ea, „este să-i proiectezi trăirile”. Adulții își imaginează dinainte locurile și situațiile noi, iar această anticipare îi pregătește. Copiii nu au încă această capacitate: „Copiii, neavând o capacitate atât de bună de a anticipa la vârsta aia, nu pot să-și facă filmul.” Iar părinții, în loc să-i ajute să și-l facă, le oferă direct emoția.
Realitatea unei zile de grădiniță este însă mai nuanțată. Copilul poate să se bucure de ceva, să se supere pe cineva, să-i fie dor de mama, să primească un cadou. „E normal să le trăiești pe toate într-o zi”, a subliniat Amada Bălțățeanu.

O hartă, nu o promisiune
Alternativa propusă este contextul. Părintele povestește ce se întâmplă de obicei la grădiniță: sunt jocuri, sunt copii de vârste apropiate, sunt adulți care se joacă și ajută la nevoie, există o oră de masă și un program. „E foarte important să vorbești despre ce știi și despre ce știi că se va întâmpla”. Informațiile trebuie să fie congruente cu realitatea, pe care părintele o cunoaște din ședința cu educatorii, din program și din ce a aflat despre grădiniță.
Când bucățile de context se regăsesc în realitate, încrederea copilului crește și el își permite să simtă, cu dor, cu tristețe, cu bucurie. Rolul părintelui, în formularea Amadei Bălțățeanu, este să creeze un fel de hartă prin care cel mic să-și găsească singur drumul în ziua aceea.
Pe dos, când mesajul pozitiv exagerat nu se confirmă, copilul observă că alții plâng, că nu toată lumea e prietenoasă, și ajunge să nu mai creadă ce i s-a spus. Poate nu va formula asta, dar va ști să spună: „N-a fost ca tine.”

Frica adultului
Flavia Voinea a adus în discuție și cealaltă parte: cât din aceste mesaje vine din anxietatea părintelui? Pentru adult, a spus Amada Bălțățeanu, grădinița înseamnă „o desprindere”, însoțită de întrebări și îngrijorări. Se adaugă amintirile propriei grădinițe, poate deloc plăcute, și temerile legate de mâncare, somn sau lacrimi.
Toate acestea ies la suprafață la finalul zilei, în șirul de întrebări cu care copilul este întâmpinat: a plâns, l-a certat doamna, a mâncat tot. Mesajul implicit este „aici pericol, acolo siguranță”, iar a doua zi părintele trebuie să-l ducă din nou în locul pe care tocmai l-a descris ca periculos. Mult mai liniștitoare sunt o îmbrățișare, un zâmbet, o privire clară.
Concluzia ei: copilul nu are nevoie de o predicție despre emoții. „Nevoia cea mai mare nu e să-i faci predict, cum zic copiii în jocuri, pe emoție, ci să-i faci predict pe context.” Ideea funcționează și la copiii mai mari, la prima zi într-un club sau la o activitate nouă cu prietenii. Cu un pic de context, când ajungi acolo, simți că „parcă ai mai fost pe aici”.

Încrederea, miza cea mare
A-l proteja pe copil de emoțiile negative nu îl pregătește pentru viață. „Dacă tu vrei să-l protejezi dându-i doar context de emoții pozitive, îi faci și tare rău pentru momentul în care ceva nu mai e controlat de tine”, a spus Amada Bălțățeanu. Atunci, copilul nu știe ce l-a lovit.
Flavia Voinea a rezumat simplu regula episodului: „nu vopsim în roz, nu vopsim în negru”. Iar dacă ceea ce îi spunem copilului se confirmă, părintele devine pentru el omul de încredere. Cele două au convenit că încrederea este esențială în relația părinte–copil, greu de construit și ușor de pierdut, și au promis să revină asupra ei într-un episod viitor.