Cum să… înțelegi limbajele secrete ale copiilor? Emoji, prescurtări și coduri de gașcă

Articol de Vicentiu Andrei, 26 ianuarie 2026, 07:02

Diferențele dintre generații nu se văd doar în valori sau obiceiuri. Se văd, tot mai des, în limbaj.

În emoji-uri, în prescurtări, în mesaje care, pentru adulți, par banale sau confuze, iar pentru copii sunt perfect clare.

Într-un nou episod din „Cum să…”, Flavia Voinea și Amada Bălțățeanu pornesc de la un exemplu simplu: un emoticon interpretat complet diferit de adulți și adolescenți.

„Noi îl vedem ca tristețe. Ei îl văd ca râs de mor”, explică Amada Bălțățeanu, vorbind despre emoji-ul cu lacrimi care, în cultura digitală a adolescenților, nu mai semnifică deloc tristețe.

Nu este o eroare de interpretare izolată, ci un simptom al unui decalaj mai mare: părinții și copiii se uită la aceleași simboluri, dar citesc lumi diferite.

Pentru adolescenți, limbajul digital nu este doar un instrument de comunicare, ci și un marker de apartenență. Emoji-urile, prescurtările și combinațiile aparent absurde devin coduri interne, înțelese doar de cei din grup.

„Este despre noi, grupul nostru. Ca nimeni să nu înțeleagă decât dacă vrem noi”, spune Amada Bălțățeanu, explicând de ce aceste limbaje sunt construite intenționat opace pentru adulți.

Nu este un gest de respingere a părinților, ci o formă de delimitare firească, specifică vârstei. Gașca devine un spațiu protejat, iar limbajul – o barieră simbolică.

Un alt punct de fricțiune apare în zona prescurtărilor. Mesaje precum „dc”, „pt” sau „bv” pot părea neglijente sau lipsite de respect pentru un adult obișnuit cu exprimarea completă.

„Nu, pentru că pierzi timp”, spune simplu Amada Bălțățeanu, sintetizând logica din spatele acestui tip de comunicare. Pentru copii, viteza contează mai mult decât forma, iar sensul este clar în interiorul grupului.

Problema apare atunci când părintele încearcă să transforme curiozitatea în control.

Limbajele se schimbă rapid, iar tentativele de „descifrare” vin, de cele mai multe ori, prea târziu.

„Când crezi că l-ai pus la zid, deja ești în spate cu trei pași”, avertizează Amada Bălțățeanu. Codurile se mută, se rescriu, se adaptează, iar copilul va spune, în cele din urmă, doar ce știe că este acceptabil.

În acest context, Flavia Voinea aduce în discuție o miză mult mai mare decât emoji-urile sau prescurtările: relația de încredere dintre părinte și copil.

„Tăierea legăturilor și oprirea dialogului mi se pare cel mai grav lucru care se poate întâmpla”, spune ea. Pentru că, odată pierdut dialogul, părintele rămâne doar cu aparențele: „a fost bine la școală”, „sunt obosit”, „e totul ok”.

Un alt punct sensibil este felul în care adultul folosește informația primită.

Atunci când copilul alege să spună ceva, reacția părintelui devine esențială.

„Dacă o întorci împotriva lui, nu îți va mai spune data viitoare”, subliniază Amada Bălțățeanu. Chiar și o singură experiență de acest tip poate închide definitiv comunicarea.

Dincolo de limbaje secrete, emoji-uri sau prescurtări, mesajul episodului este clar: nu este nevoie să înțelegi toate codurile. Este nevoie să rămâi un adult sigur, curios și disponibil.

Pentru că adevărata miză nu este traducerea simbolurilor, ci păstrarea accesului la realitatea copilului.

Iar acest acces se construiește, zi de zi, prin încredere.