PODCAST: Cum să… nu devii coach pentru copilul tău?

Articol de Vicentiu Andrei, 3 noiembrie 2025, 07:17

Flavia Voinea în dialog cu Amada Bălțățeanu, trainer și profiler

Pentru părinții care lucrează în educație, comunicare sau dezvoltare personală, granița dintre viața profesională și cea de familie este adesea greu de păstrat.
Când ești obișnuit să ghidezi, să ajuți, să încurajezi performanța, reflexul de a face același lucru și acasă pare firesc. Dar copilul nu are nevoie de un antrenor. Are nevoie de un părinte.

În cel mai nou episod al podcastului „Cum Să…”, Amada Bălțățeanu vorbește despre momentul în care a înțeles că, în relația cu propriul copil, instrumentele de coaching pot face mai mult rău decât bine.

Când dragostea se transformă în antrenament

„Mult timp am crezut că e bine. Mult timp am făcut-o ca atare”, spune Amada.
„Până când cineva m-a întrebat: vrei să fii coachul copilului tău sau mama lui? M-am cutremurat. Pentru că am realizat că, în multe momente, am fost coach pentru copilul meu, iar rolul de mamă – cel de care el avea nevoie – a rămas pe planul doi.”

De-a lungul anilor, munca alături de adulți și tineri i-a întărit convingerea că orice om se poate dezvolta cu ajutorul unui proces bine condus. Însă acasă, acel proces nu funcționează la fel.

„Copiii pe care îi trainuiești se duc acasă la cineva care îi ia în brațe.
Dar pentru copilul tău, dacă tu ești mereu în rolul de coach, s-ar putea să lipsească partea asta de tandrețe și de afecțiune.”

Două roluri greu de îmbinat

Amada explică faptul că un copil nu poate primi, în același timp și de la aceeași persoană, și empatia emoțională, și instrumentele raționale ale unui proces de formare.

„Zona emoțională creează conexiunea.
Zona rațională creează contextul pentru performanță.
Iar copilul nu le poate primi simultan de la tine.”

Din postura de părinte-coach, tentația de a „optimizezi” totul devine constantă: de a pune întrebări, de a interpreta reacții, de a analiza comportamente.
„Pentru mine a fost un declic în momentul în care am înțeles că el nu trebuie să lucreze cu mine. Sunt alți oameni buni, profesioniști, care pot face asta. Eu trebuie să rămân mama lui.”

Când acasă devine locul performanței

Riscul cel mai mare este ca, din dorința de a sprijini, părintele să transforme casa într-un spațiu de dezvoltare continuă.
„Copilul ajunge să se simtă într-un proces permanent de perfecționare”, spune Amada.
„Și atunci dispare ideea de acasă ca loc al siguranței. Se simte ca la școală, ca într-un training, nu lângă mama.”

Această constatare a dus la o decizie personală: să facă un pas înapoi.
„Îmi pare rău, dar am ales să-i ofer mai mult din partea de mamă.
Acum lucrează cu colegii mei, care sunt buni și experimentați.
Iar eu rămân acolo unde trebuie să fiu – mama lui.”

Lecția unui echilibru greu

Dincolo de experiențele personale, episodul aduce o reflecție valoroasă pentru toți părinții:
nu poți oferi simultan și empatie, și evaluare. Copilul are nevoie să știe că acasă este spațiul în care poate greși, se poate opri și poate fi iubit necondiționat.

„Coach poate avea mulți. Mama are numai una.”

În concluzie, spune Flavia Voinea, „acest episod ne amintește că iubirea nu se măsoară în performanță și că, uneori, cea mai bună formă de sprijin este simpla prezență. Pentru că acasă nu se evaluează. Acasă se iubește.” 💜

🎧 Episodul integral este disponibil pe bucurestifm.ro, pe Spotify și pe principalele platforme de podcast.