Cum sa… depistezi când copilul tău minte? VIDEO

Articol de Vicentiu Andrei, 26 mai 2025, 01:08

1. • Diferența dintre minciună și păcăleală este subtilă pentru copii, iar părinții uneori interpretează greșit comportamentul lor.
   • La vârste mici, copiii pot spune lucruri care nu sunt adevărate, dar care sunt doar expresii ale imaginației și creativității lor, fără intenția de a minți.
   • Semnele minciunii nu se află doar în cuvinte. Privirea, microexpresiile faciale și comportamentele corporale (cum ar fi cum se simte corpul sau cum reacționează la întrebări) sunt indicatori cheie.
   • Atunci când cineva minte, apar semne de disconfort: poate se încordează, își mută privirea sau devine nervos. Aceste reacții pot fi legate de frica de a fi prins sau de vinovăție.
   • Nu trebuie să reacționezi imediat când simți că cineva minte. Lasă-l să își continue povestea, iar atunci când se relaxează, poate dezvălui mai multe prin comportamentele sale necontrolate.
   • Fiecare copil are un „tipar” de comportament. Cunoașterea acestuia te ajută să înțelegi când ceva nu este în regulă și să identifici semnele minciunii.

Flavia Voinea: Primul podcast pe care l-am urmărit eu cap-coadă, cu mare interes, era din seria Gândește diferit și vorbea despre cum îți dai seama că interlocutorul tău te minte. Cap-coadă l-am urmărit, era un podcast video pe care n-am putut doar să-l ascult pentru că invitatul explica vizual cum este să se uite interlocutorul în jos, în stânga, în sus, în spate  și astea toate sunt semnale privind gradul de adevăr cu care îți vorbește.

Așa că, Amada, îți propun să discutăm astăzi despre cum să îți dai seama dacă ai parte de minciună de la copilul tău.

Amada Bălțățeanu: Copiii nu mint. Haha!

Flavia Voinea: Nu, doar părinții interpretează greșit. Haha!

Amada Bălțățeanu: Băiatul meu mi-a spus că el nu minte, el doar păcălește. Haha! Mi s-a părut extraordinar. Mă gândeam că atunci când trăiești în realitatea asta…

Flavia Voinea: Poate unii nici nu cred că mint. Cred doar că ascund un lucru. Asta nu-i neapărat minciună.

Amada Bălțățeanu: Și că e o glumă și că a fost și o glumă și că te-a pus cineva în dificultate ca tu să-ți dai seama.

Pentru că ei cresc, cresc și cresc așa, în primul rând mulțumită nouă, cu credința că a minți e ceva greșit. Și atunci ei nu mint . Ei fac diverse alte lucruri care, de fapt, nu prezintă adevărul.

Și, atunci când sunt mici, poate că e încă distractiv să vezi cum creativitatea lor îi face să povestească lucrurile altfel decât poate au fost.

Flavia Voinea: Poate nici nu-i atât de grav, poate subiectul nu este atât important… Nu înseamnă că e mai puțin serios faptul că a încercat să ascundă. Poate că, într-adevăr, gradul de glumă e mare.

Amada Bălțățeanu: Seriozitatea știi unde apare? Atunci când observă ei că ceva din ce au făcut a funcționat. Adică… dacă fac într-un anumit mod, dacă prezint într-un anumit mod, dacă nu spun într-un fel și lucrurile iau o altă formă, se pare că funcționează. Și atunci cred că acesta este riscul: a consolida prin repetiție un comportament ca ei să obțină ce interesează apelând la diverse metode.

Unde începem noi să avem semnale de alarmă? Acolo unde există o miză și sunt niște lucruri serioase și te aștepți ca ele să se întâmple într-un fel. Auzi tot felul de povești, unele dintre ele pur și simplu greu de crezut, altele ușor de crezut, dar parcă ai un semn de întrebare. Oare spune adevărul? Nu spune adevărul?

Oamenii au tendința atunci când sunt niște consecințe, când au ceva de pierdut sau ceva puternic de câștigat (căci despre asta e vorba), să încline povestea sau să-i dea forma într-un mod care să-i avantajeze.

Să-ți dai seama? Da, e bine să-ți dai seama sau cel puțin când vrei să-ți dai seama și ai în minte că te ajută să-ți dai seama… Poți să nu-ți dai seama! O poveste foarte bine orchestrată, gândită în flux, în timpii, cu oamenii potriviți, poți să lase senzația de ”așa au arătat lucrurile”.

Și atunci ideea este: poți să-ți dai seama chiar când poveste bine orchestrată?

Flavia Voinea: Și dacă îți dai seama, cum reacționezi? Adică, eu iau foc.

Amada Bălțățeanu: Eu aș zice ”în nici un fel”.

Flavia Voinea: Ei, asta-i! Uite, vedeți? Iată diferența între mine și Amada, de aia facem noi treabă bună aici! Adică, eu să-mi dau seama că ce a spus este neadevărat și să tac?

Amada Bălțățeanu: Da, să ții informația pentru tine!

Flavia Voinea: Să mă ferească Dumnezeu. Cum să fac asta vreodată pe lumea asta?!? Dar cine sunt io… Dalai Lama???

Flavia Voinea: Printr-un exercițiu atât de fain, pentru că, odată ce realizezi niște lucruri, simți că ceva nu e în regulă… Mai ales că toată partea asta de cuvinte pe care noi le tot rostim, țin de o parte a creierului, care chiar îți permite să spui ce te ajută ca să obții, ce te interesează. Și atunci e firesc să asculți oamenii și să știi, în primul rând, că, indiferent de cât o cursivitate a avut, cât zâmbet a avut pe față, câtă naturalețe a avut… nu înseamnă că este adevărul absolut.

Flavia Voinea: De dragul discuției noastre și pentru că suntem doar noi două, mergem ca tine. Îmi dau seama că ce a spus nu este adevărat și nu spun nimic. De ce?

Amada Bălțățeanu: Pentru că celălalt se relaxează când tu nu spui nimic. El simte că a mers.

Flavia Voinea: Și vreau să văd unde merge mai departe? Care e scopul meu? De ce tac?

Amada Bălțățeanu: Când oamenii se relaxează, au tendința să greșească mai ușor. În momentul în care zici: ha, te-am prins, nu-i așa…

Flavia Voinea: Deci tu spui să tac ca să se dea de gol mai departe.

Amada Bălțățeanu: Îți spun să te oprești și să lași lucrurile să fie explicate, povestite, poate și într-un episod următor al discuției voastre, în care el, relaxat fiindcă a spus o poveste și tu ai fost înțelegătoare, el e mai relaxat și asta îl face să scoată la iveală, fără să-și mai dea seama, lucruri care țin fie de ce spune și care nu se mai pupă atât de bine cu ce a spus anterior sau lucruri pe care le face și la care ești atentă.

Pe când dacă tu îi zici stai puțin, cum ai zis? Că parcă nu e chiar așa… Omul ce face? El devine foarte vigilent, el devine foarte încordat, își cântărește fiecare cuvânt din momentul ăla și urmează să spună ce trebuie să spună.

Eu zic doar să-ți faci viața mai simplă… Despre asta e vorba, să-ți faci viața mai simplă! Și, atunci când sesizezi, să lași lucrurile să curgă. Bineînțeles dacă este despre viață și de moarte, sănătate, siguranță, pericol, vorbim despre altceva!

Dar multe dintre lucrurile pe care ei le spun și nu sunt oneste nu sunt despre viață și de moarte! Sunt despre niște mici lucruri pe care cred ei că le-au obținut. E foarte fain să-i lași așa deocamdată, având în minte ca discuția să se reia în episodul următor.

Flavia Voinea: Tu vrei să faci asta ca să se afunde mai tare pe viitor. Asta îmi place, cu asta pot să trăiesc! Hahaha!

Amada Bălțățeanu: Eu vreau să le dăm șansa să realizeze singuri, că lucrurile nu sunt chiar așa de simple pe cum vor ei să le transmită.

Mai ales în legătură cu ce ai zis tu – un podcast, l-am văzut, e un om care se uită. E păcat să nu te uiți! Apropo de cum poți să-ți faci o poveste…

Flavia Voinea: Cum poți să depistezi dacă cineva minte? Primele semne!

Amada Bălțățeanu: Eu aș da la o parte cuvintele. Tot timpul mi-e drag să mă uit! Și lucrurile apar invariabil, nu există să nu apară! La o minciună, la o minciună serioasă, la o minciună cu niște consecințe, la o minciună cu miză. Nu la minciuna îmi place bluza, nu îmi place bluza, căci acolo nu o să vezi mare lucru.

Atât de multe lucruri se afișează pe fața unui om odată cu speach-ul ăla frumos…

Flavia Voinea: Da, și eu cred că minciuna nu vine din cuvinte!

Amada Bălțățeanu: Evident, cu cât ești mai mare, cu cât îți crește gradul de maturitate, cu atât poți să fii mai atent la ce exprimi. Dar lucrurile care sunt afișate, și sunt afișate la nivel de microexpresii, țin de creierul onest. Acolo nu ai puterea să faci foarte multe lucruri ca tu să influențezi direcția privirii sau dimensiunea pupilei sau modul în care cineva, pur și simplu, doar clipește sau modul în care anumiți mușchi ai feței încep să se contracte și simți că ploapele sunt mai imobile. Simți o asimetrie pe zâmbet…

Și atunci nu aș zice nici să mă duc și să mă holbez la oameni. Și nu v-aș sugera să vă holbați la copii pentru că o să zică ce ai făcut? ai citit cartea aia: cum să-ți dai seama că celălalt minte?.

Dar aș folosi lucrurile astea care sunt la îndemână în momentele cheie, în momentele în care contează.

Eu mi-aduc aminte că îl întrebam pe cel mic al meu Când ai mințit ultima dată?

Pentru că o întrebare, apropo, care ține de trecut, întotdeauna de trecut, și care este lansată celuialt, o întrebare deschisă, să-l facă un pic să gândească răspunsul… Poți să accesezi emisfera stângă, poți să accesezi emisfera dreaptă. Dreapta înseamnă creativitate, stânga memorie.

Întrebi: Când ai mințit ultima dată? Și atâta te uiți – se duce cu privirea pentru o fracțiune de secundă în stânga sau în dreapta? Se duce în dreapta? Atunci nu are de gând să genereze un răspuns autentic. Drept urmare, nici nu mai mă interesează răspunsul!

Când ești în disconfort te trădezi prin reacții, când esți relaxat te trădezi prin cuvinte!

Disconfort înseamnă doar o întrebare care îl surprinde pe celălalt. Nu vă imaginați nimic rău!

E ceva care creează disonanță. Îl scoți din zona lui, îl duci în ceva care este despre trecut, ceva care te interesează și încep să apară reacțiile.

Și vezi… ce s-a întâmplat pe disconfortul lui? Că se retrage, că se încordează, că stă cu gâtul plecat, că își duce privirea în jos, că își duce în stânga. O lași ca atare, pentru că, dacă într-un alt moment în care se creează un disconfort, vezi fix aceleași reacții, ele încep să prindă atunci, cumva, pentru tine, o însemnătate.

Realitatea este că, de fiecare dată când oamenii sunt în disconfort, de fiecare dată când oamenii mint, apare sentimentul de vinovăție.

Și apare sentimentul ăsta puternic de vinovăție care este despre valoarea corectitudine, despre e bine să nu minți, despre mama care e un om bun și celălalt care a făcut lucruri frumoase pentru mine și uite ce fac eu… Astea sunt în dialogul intern!

Copilul își dă seama, de fapt, că face ceva rău și nu are timp să înfunde gândul ăla, să-l izolezi. Reacția apare pe gând! Și atunci… el spune niște lucruri și tu începi să sesizezi!

Când minți, simți frică – frica să fii prins, frica de consecințe, că nu o să mai ai telefon, frica că nu mergi la petrecere, nu te duci la Beach, please, nu te duci la Never Sea, nu te duci la Untold…

Și genul ăsta de gând care se derulează cu viteză, viteză mare, mare, mare, naște frică. Și frica , ără ca tu să ai vreo idee, începe să-ți genereze reacții de care nu ești conștient. Cu toate că speach-ul tău poate să fie atât de rotund și frumos!

Și atunci, când vorbim despre momentele de disconfort, despre momentele în care oamenii se simt vinovați, despre momentele în care oamenii simt frică, te uiți la ce se întâmplă, într-adevăr! Unii oameni se pigmentează, unii oameni se scarpină excesiv, unii oameni ajung să…

Flavia Voinea: Deci apare ceva diferit, un comportament diferit!

Amada Bălțățeanu: Și apoi să-ți dai seama, în timp, că ai același comportament diferit de fiecare dată când celălalt spune ceva care îi dă starea asta.

Flavia Voinea: Deci, de aia să tac și să nu reacționez atunci când mă prind de primul semn de minciună sau de primul semn de modificare a realității! Ca să merg la următorii pași, ca să înțeleg și să văd pattern-ul pe care să-l identific și în alt moment.

Amada Bălțățeanu: Iar ăsta e avantajul tău în acel moment! Pentru că, poate, data viitoare vine și spune niște lucrurile nu neapărat atât de bine povestite, pe cum ai avut ocazia în trecut când calibrai, dar direct îți apar reacțiile pe care tu le-ai văzut.

Și mă uit… Cât de relaxat e corpul lui? Niciodată nu o să fie un corp relaxat cu toți mușchii relaxați de la umeri, de la mâini, degetele acestea cum dansează… niciodată nu o să fie relaxat când tu ai tensiunea dată de miză, de consecințe, de frică, de vinovăție. Totul este mult mai rigid și atunci asta se vede!

După care… te duci și vezi. Și avem la îndemână multe lucruri. Eu întotdeauna am ales să mă uit la lucrurile care sunt greu de contestat. Și care sunt puternic legate de privire.

Uită-te – de fiecare dată când pui o întrebare, o întrebare despre trecut, o întrebare bine gândită, o întrebare deschisă… accesează stânga sau accesează dreapta?

Flavia Voinea: Stânga sau dreapta lui. Deci tu trebuie să te uiți în invers, că e în oglindă.

Amada Bălțățeanu: Da, dar astea vin o dată odată cu exercițiul…

În dreapta este creativitatea, deci cel mai probabil construiește un răspuns.

Unde ai fost aseară? Și o să-l vezi pentru o fracțiune de secunde că s-a uitat în dreapta și spune Păi am mers cu prieteni și am mâncat o șaorma.

Le-aș lucrurile așa.

Ai văzut dreapta, ai văzut șaorma… Ceva nu se leagă, dar lași lucrurile așa.

Și într-un alt moment, peste o jumate de oră sau mâine, întrebi Păi și cum a fost acolo? Ce v-ați ales fiecare dintre voi? O să-i fie greu și să facă matching-ul. De obicei când spui o poveste și ți se pare ție că s-a închis, nu te mai gândești la ea.

Și începe ezitarea… ochii mari, ochii mari, vezi surpriza. Păi.. surpriza de ce, băiatul meu, că ai fost la o șaorma.

Flavia Voinea: Deci… v-am zis că de-aia mă învață să tac. De fapt, eu mă învață să mă pregătesc, să-mi adun informațiile.

Amada Bălțățeanu: Cred că sfatul este să nu ne grăbim. Sfatul este să ne uităm. Sfatul este să punem întrebări! Și apoi te poți întreba, ca părinte, mă uit, mă uit, dar la ce mă uit? Și cum interpretezi ce văd? Că unele lucruri pot să dureze mai mult pe fața unui om și să te ajute cumva cu expresivitatea lui.

Flavia Voinea: Fiecare că dintre noi înțelege despre ce vorbim acum, în relația cu propriul copil. Pentru că există un pattern al fiecăruia. Și-l cunoaștem pe copil. Poate că nu știm să explicăm așa cum ai făcut tu, să ne gândim care este emisfera creativității și unde te uiți când ești sincer și apelezi la memorie și nu vrei să înflorești un răspuns, ci doar să te gândești la ce s-a întâmplat în urmă cu două săptămâni.

Poate că nu știm să explicăm așa, dar în realitate ne dăm seama. Știm când ceva din comportamentul copilului nu este egal cu felul în care el se comportă când este foarte relaxat când e foarte lejer, când e bine.

Și când îl simți încordat, îți apare întrebarea de ce e așa?

Amada Bălțățeanu: Da, dar e o întrebare pe care o ții. Ai sesizat și, într-un alt moment, revii pe discuția respectivă și vezi… se repetă încordarea? Pentru că dacă se repetă, e ceva acolo! Nu se repetă, poate că a avut un cârcel! Hahaha!

Te scarpini la nas? Poate că te mănâncă nasul sau este, într-adevăr, senzația dată de toate terminațiile sensibile ale nervilor care sunt activate în momentul în care tu ai disconfortul pe minciună și te mănâncă nasul de la ce ai spus!

Ele trebuie întotdeauna calibrate!

Flavia Voinea: Două idei mai aveam.

Una ar fi de ce minte? Adică să vezi care-i scopul pentru care s-a întâmplat. Asta vrea să te ascundă ceva, se teme de reacția ta… Mie mi s-a întâmplat, recunosc, să mi se spună un lucru după o perioadă. Mi-a spus: n-am intenționat să te mint.Uite, îți spun despre ce a fost vorba dar nu ți-am spus la momentul în care s-a întâmplat. Și eu am întrebat de ce? Pentru că știam că o să strigi la mine.

Deci el, cumva, a ascuns o întâmplare dintr-un anume moment. Mi-a spus-o când lucrurile erau mult relaxate și reacția mea ar fi fost absolut inutilă… Dar eu am reținut că reacția mea este cea care i-a provocat lui tăcerea din acel moment.

Deci întrebarea era de ce minți?

Amada Bălțățeanu: Când aleg să mintă, aleg fie pentru a obține rapid ceva, aleg să mintă pentru că le foarte teamă de consecințe și de ce se poate întâmpla… și unii aleg să mintă de plăcerea care se naște toată serotonina care se descarcă pentru că poți să o faci.

Noi trebuie să vedem care este cauza, nu neapărat la fiecare moment de minciună, dar ce-l mână pe un om în general să mintă? Pentru că acolo o să-i găsim și factorul lui de motivare.

Flavia Voinea: Și a doua idee la care vreau să ne mai aplecăm următoarea: sunt părinți care spun că mă deranjează mai tare că m-a mințit decât situația în sine. A mințit că a luat o notă mică sau că nu și-a făcut temele sau că a pierdut niște bani. Mă deranjează mai mult că a mințit decât că a pierdut suta de lei pe stradă.

Amada Bălțățeanu: Trebuie să te întorci tot la pasul unu, și anume: ce-l face pe celălalt să mintă? Pentru că este ceva legat de lucruri pe care eu le zic, le fac sau le promit că o să le fac și dorința de a nu pierde lucrurile astea îl duc pe el, pe copil, să facă o alegere care totuși că cea mai potrivită pentru el la momentul respectiv.

Și atunci, da, trebuie să vezi un pic care sunt lucrurile pe care le-ai făcut în timp și care îl fac pe un om să ascundă…. Cred că aici poate să fie un va continua, pentru că e un alt subiect în sine.

Flavia Voinea: Hai să păstrăm ideea asta și să revenim la ea. Până atunci, să încercăm să nu reacționăm repede atunci când simțim un început de minciună la copil și să păstrăm asta pentru a identifica, pentru a găsi semnele. E mai important să vedem care sunt semnele pentru a ne da seama că el ne-a mințit și să le recunoaștem în viitor.

Amada Bălțățeanu: De fapt, este observarea unui tipar. Ai prins tiparul pentru copilul tău de acasă? Acela e tiparul toată viața!

Flavia Voinea: Auzi… la stângaci ce e invers? Emisferele sunt invers?

Amada Bălțățeanu: Da, da!

Flavia Voinea: Deci să fiți atenți la asta!

Mulțumesc frumos, Amanda Bălțățeanu, trainer, profiler și un obișnuit al lucrului cu copiii care ne învață tips&tricks despre cum să ne cunoaștem mai bine copilul de acasă.

Sunt Flavia Voinea. Vă mulțumesc!