Podcast: Cum să… învățăm copiii să-și exprime emoțiile? VIDEO

Articol de Vicentiu Andrei, 12 mai 2025, 06:52

• Primul pas nu e să-ți arăți emoțiile, ci să le conștientizezi.

Fără conștientizare, trecem direct la manifestări — ridicat tonul, trântit uși, izbucniri.

• Copiii învață să-și exprime emoțiile din ce văd și aud acasă.

Dacă părintele spune „sunt trist/neliniștit”, copilul va învăța că e firesc să vorbești despre ce simți.

• Autenticitatea apropie oamenii – nu este o slăbiciune!

Exprimarea emoțiilor nu înseamnă că ești slab. Înseamnă că ești viu, conștient, conectat.

• A nu exprima nu înseamnă a rezolva.

Emoțiile nespuse nu dispar — se acumulează și izbucnesc în comportamente intense, ca furia sau retragerea.

• Copiii nu doar ascultă – ei observă tot.

Exemplul personal e cel mai puternic model de învățare emoțională. Fii tu un reper clar și echilibrat.

Se tot vorbește despre importanța exprimării emoțiilor. E bine să nu ținem în noi, e bine să nu ne frustrăm, e bine să exprimăm ceea ce simțim.

Până unde? Cât? În ce fel?

Astea sunt alte întrebări… Poate ne ajuți, Amada Bălțățeanu! Hai să discutăm puțin despre cum și când să ne exprimăm emoțiile, în special ca adolescenți sau copii.

E important să vorbim despre ceea ce simțim sau să lăsăm să se vadă ceea ce simțim?

Amada Bălțățeanu: Păi deja când se văd, am sărit la pasul doi, cel de manifestare a emoției. Ideal ar fi să poți să îți dai seama din primul pas cum stau lucrurile, și pentru tot ce înseamnă pozitiv și, mai ales, pentru ce înseamnă negativ.

Flavia Voinea: Deci, dacă al doilea pas este manifestarea, primul este conștientizarea.

Amada Bălțățeanu: Da, primul pas este de a conștientiza și ajunge să exprimi. În care n-ai reușit să faci partea anterioară, așa cum zicem că e bine, că e sănătos, ajungi direct în manifestare. Ajungi în momentul în care ai ridicat tonul, ai ajuns în momentul în care ai trântit un obiect. Ai ajuns în momentul în care ai închis o ușă la cameră, ai ajuns în momentul în care…

Flavia Voinea: Și vrei să las ușa deschisă? Nu-i frumos, nu-i politicos! Aaaaa…. de ce am trântit-o? Ei…acuma și tu!

Amada Bălțățeanu: Da, aste e manifestarea. Deci, dacă am ajuns acolo, înseamnă că am ars celelalte etape despre care noi spunem că e bine să le avem în vedere și pentru noi, dar mai ales pentru a încerca să modelăm felul de a fi pentru copiii noștri. Dar nu știu cât de acomodați sunt ei, cel puțin cu emoțiile primare – bucurie, anticipare, frică. Sunt emoțiile cele mai frecvente din viața noastră. Și le trăim cu toții. Diferența vine din faptul că, dacă le dăm și denumirea, ți-e mai ușor să vorbești despre faptul că ai simțit tristețe.

Flavia Voinea: Deci e ok să spun, din perspectiva copilului, sunt trist că n-am făcut ceva sau că echipa mea preferată a pierdut meciul…

Amada Bălțățeanu: Da, e ok să se regăsească în în limbajul tău? Dacă se regăsește în limbajul tău, ei învață foarte mult din ce aud!

Știm ce se adună de pe stradă, le știm pe cele din parc. Și așa se adună și din casă. În momentul în care tu, ca părinte, spui simt neliniște pentru ceea ce s-a întâmplat astăzi, când așteptam un semn și nu l-am mai primit… sau Chiar m-am simțit tristă când am văzut că cățelușul n-a mâncat și stătea mult mai abătut… Deci ai acțiunea și ai emoția… dacă tu verbalizezi emoția și faci din asta o obișnuință, cel mic de lângă tine o să învețe să facă asta.

Mai este și varianta să învețe din cărticele… este mai formalizată. Răsfoim fiecare pagină și vedem emoțiile însoțite de expresivitate. Și atunci se fixează în mintea unui copil că omul, dacă e trist, are colțurile buzelor în jos… șamd.

Dar este mai importantă lejeritatea de a vorbi despre emoții, este primul și cel mai valoros lucru pe care putem să-l facem pentru copiii noștri, ca și ei să se ducă ideea mai departe și să le vină mai ușor să exprime.

Flavia Voinea: Bun! Și cum combinăm ideea asta, sfatul tău și pledoaria pentru exprimarea emoțiilor cu vorbele pe care noi le-am auzit, cel puțin de la părinții noștri:
Nu lăsa să se vadă ce simți! Pentru că ceilalți te vor considera slab sau te vor judeca.

Amada Bălțățeanu: Tot timpul va fi cineva care te judecă! Dacă ei cresc cu un limbaj pe care îl aud în mod constant în casă, pentru ei va fi firesc să-l întoarcă.

Apoi, pe măsură ce cresc, cred că pot să existe și acele discuții despre ce înseamnă poker face.

Este important să transmiți cu lejeritate în exterior ceea ce simți și asta poate să fie beneficiu, pentru că este vorba despre autenticitate. Și oamenii simt asta și se apropie de tine exact pe autenticitate.

Și partea cealaltă… este dată de a nu-mi dori, într-un anumit moment, ca oamenii din jur să știe ceea ce simt eu. Pentru că dacă mi-aș fi dorit, aș fi spus-o, dar nu vreau să o spun acum, din diverse motive. Prefer să fiu cu o față care nu transmite nimic.

Deci, chiar și pentru a putea să ascunzi emoția ta, întâi trebuie să înțelegi, să exprimi.

Flavia Voinea: Ca atunci când te duci să înveți să faci ceva, după care te oprești din făcutul acelui lucru. Dar nu pentru că nu poți să-l faci, ci pentru că înțelegi că, în momentul respectiv, e mai bine să nu faci asta.

Amada Bălțățeanu: Exact!

Cât despre poker face… există sau nu există? Există, dar cu o limită – ochii!

De aceea, oamenii care joacă poker pe sume mari folosesc ochelari de soare! Adică… s-a ajuns la concluzia că poți să ai un control pe față, dar nu poți să ai un control pe ochi decât dacă, într-adevăr, ajungi să-ți controlezi gândurile într-un mod în care mai nimeni nu reușește. Asta este excepția excepțiilor!

Putem să le insuflăm copiilor ideea asta că da, poate sunt momente în care preferi să nu vorbești despre ceea ce simți. Dar, chiar dacă preferi să nu o faci astăzi, să ai minte să o faci totuși într-o perioadă imediat următoare.

Flavia Voinea:E firesc să nu vorbești la un moment dat, dar nu e vorba de reprimarea emoțiilor.

Amada Bălțățeanu: Aici e marea problemă – când oamenii cred că, dacă nu vorbești despre emoții, cumva treci peste ceea ce le-a generat. Realitatea nu este asta, ele doar se cumulează.

Noi nu vorbim pentru că ni se pare că ne protejăm sau nu vrem ca alții să fie atât de curioși despre ce ni se întâmplă…. dar lucrurile astea se strâng, se strâng cu fiecare zi și la un moment dat apar vârfurile de manifestare despre care noi vorbim.

Apare furia. Și zici copilul meu nu e furios, dar început să fie mai furios. Dar dacă te uiți în spate și te uiți cu atenție și ești atent la trăirile lui, o să-ți dai seama că el are nevoie continuu de noi să-l ajutăm să înțeleagă emoții, să exprime emoții, altfel ele doar se strâng și le vezi în vârfuri.

Normal că te bucuri când vezi un vârf de bucurie la un copil că el țopăie, este cu energie ridicată, dar în același timp o să-l vezi și într-un moment în care plânge rău, în hohote sau trântește ceva sau lovește pe cineva.

El a trecut prin multe alte momente în care am fi putut să să intervenim, am fi putut să-l ajutăm.

Și se pleacă de la exemplul tău personal: Uite, eu m-am simțit ieri destul de supărată. Mi-aș fi dorit să mi să fac lucrul ăsta și n-am reușit. Și uite, supărarea asta mă face acuma parcă să stau mai rezervată sau să stau mai singură. Sau mă face poate chiar să vorbesc diferit cu tine.

Și apoi vine întrebarea: Ți s-a întâmplat vreodată să simți supărarea și este imposibil ca un om, indiferent de mult, să zic că nu? Păi și cum a fost atunci la tine?

Și atunci ajuți tu, prin poate inițiativa ta de exprimare și de a asocia inclusiv emoția cu modul de manifestare și cu ce ai simțit în interiorul tău, ca să-i dai niște repere. Pentru că ei nu au reperele astea, ca să-și dea seama care a fost momentul de supărare, și cum a apărut, și cum l-au simțit.

Vine pasul doi: pe mine m-a ajutat foarte mult să vorbesc cu tine astăzi. Parcă mă simt mai bine, mai relaxat. Tu cum te simți?

Când reușești să povestești despre ceva care poate te-a supărat la momentul respectiv, se creează conexiunile astea… Sunt niște asocieri.

Și din discuțiile cu părinții apare asta – unul e mai dur, dar, în schimb, celălalt părinte e mai prietenos, mai împăciuitor. Aici e un efort conștient al părinților, pentru că dacă se stabilesc deja rolurile, undeva se creează și o ancoră, și anume mama. Mama este prietenoasă, mama îmi vorbește despre ce simte și vine lângă mine și mă întreabă cum se simte. Tata îmi vorbește despre lucruri foarte pragmatice, foarte clare pe care le am de făcut.

Noi, fără să ne dăm seama, din momentul în care am setat rolurile, astea foarte clar, dăm și niște direcții. Adică mama, femeile sunt așa… ceilalți sunt așa…

Flavia Voinea: Asta e, cumva, e cu dus-și-întors. Asta poate să se ducă în prejudecăți sau stereotipuri.

Amada Bălțățeanu: Trebuie să avem în minte că e bine să mai ajustăm exprimarea, pentru a nu crea noi niște șanțuri atât de adânci în mintea celuilalt… Poate că o să mai cunoști un băiat care este emoțional…

Să nu creăm genul ăsta de etichete: băieții sunt…, fetele sunt…, mamele sunt…, tații sunt….

Flavia Voinea: Tot din perspectiva etichetelor, se poate considera că cei care își arată emoțiile sunt slabi și atunci cred că ar trebui să explicăm și să-i aducem în situația să înțeleagă că lucrurile nu sunt așa. Faptul că vorbești despre emoție sau că poți să te manifești sau că poți să arăți că ești supărat, poate chiar să și plângi…

Dacă este cazul să faci asta, nu înseamnă că ești slab, ca băiat!

Amada Bălțățeanu: Eu i-am zis celui mic al meu poți să plângi pentru că simți să te descarci și e o formă foarte sănătoasă de de a te descărca, dar, întotdeauna după, e bine să-ți dai seama ce te-a făcut să plângi!

Pentru că, dacă rămâne doar cu faptul că a plânge e firesc, e greșit, căci plânsul este tot moment de manifestare.

Flavia Voinea: Da, deci tu ai trecut prin celelalte, le-ai ars, cumva le-ai dat la o parte!

Da, mă gândesc că este important să să îi învățăm să comunice emoțiile, să recunoască faptul că le au și că nu e nimic rău în asta. Emoțiile pot fi pozitive sau negative, dar, oricum ar fi, sunt ale tale! Arată ceva, arată că simți că exiști, că ești viu!

Deci… să vorbim despre emoții, să nu ne ferim!

Amada Bălțățeanu: Și să le arătăm și să înțelegem că ceea ce suntem noi, ca exemple, pentru copii este definitoriu. Aș zice că e cel mai important lucru!

Flavia Voinea: Mulțumim frumos! Suntem Amada Bălțățeanu și Flavia Voinea. Vă invităm să ne scrieți în comentarii, dacă aveți idei de subiecte pe care vreți să le abordăm în podcast-ul nostru.