Bine de citit: Aventura lui Miguel Littín, clandestin în Chile

Articol de razvanursuleanu, 3 martie 2025, 11:28

Am cunoscut și eu, în urmă cu zeci de ani de ani, câțiva dintre chilienii exilați în timpul dictaturii lui Augusto Pinochet. Îmi amintesc doar două nume. Cordero și Gaby Arredondo. Două fetițe de 7 sau 8 ani care, într-o bună zi, au apărut hodoronc-tronc în școala generală nr. 117 din cartierul bucureștean Militari, au intrat într-o clasă, s-au așezat împreună în aceeași bancă și au deschis manualele școlare scrise în limba română, din care înțelegeau la fel de mult pe cât de mult înțelegeam noi ce caută ele acolo.

Apoi ni s-a explicat. Sunt copii ca și noi, doar că vorbesc o altă limbă, limba spaniolă. Un om rău le-a luat mai întâi casa, apoi le-a luat și țara în care locuiau până în urmă cu câteva zile, așa că au trebuit să străbată un ocean imens pentru a găsi un loc în care să fie bine primite. Iar acel loc era România, sau mai exact școala generală nr. 117, pentru că la vremea aceea România era un spațiu prea vast pentru ca noi să putem a-l înțelege pe deplin.

Nu a trecut mai mult de o săptămână și deja aproape toate fetițele voiau să fie ori Gaby, ori Cordero, ori amândouă în același timp. Iar noi, puștii îngâmfați și șefii închipuiți ai scărilor de bloc, nu am avut nevoie de o întreagă săptămână, pentru că în trei zile eram deja îndrăgostiți până peste cap ori de Gaby, ori de Cordero, ori de amândouă în același timp… Cu părul lor negru-tăciune și acel zâmbet aparte pe care doar sud-americanii îl pot oferi, ne-au făcut să nu mai înțelegem nici noi manualele scrise în limba română…

Până să citesc această carte, “Aventura lui Miguel Littín, clandestin în Chile” nu am priceput niciodată pe deplin de ce Salvador Allende a fost un lider atât de iubit în Chile. Era comunist, de ce îl iubeau oamenii? Și mai ales de ce îl mai iubeau după ce s-a sinucis în biroul său, cu câteva clipe înainte ca oamenii lui Pinochet să dea năvală?

În afară de câțiva lunatici, pe Ceaușescu lumea l-a iubit la fel de mult pe cât a iubit comunismul, adică deloc. Iar după moartea sa, nimeni nu i-a făcut statuie, nimeni nu i-a păstrat portretul pe perete și nimeni nu a organizat întâlniri la care să se depene, printre lacrimi și tristețe, amintiri despre fostul președinte.

Doi comuniști, partide aproape identice. Deci? De ce Allende DA și Ceaușescu NICI POMENEALĂ?

Cartea aceasta vine cu toate răspunsurile. Gabriel García Márquez renunță pentru o vreme la ficțiune și ne dăruiește un excepțional “documental escrito”, o carte document despre o operațiune sub acoperire despre care pot și eu acum să spun, fără nici cea mai mică ezitare, că “niciodată, de când e lumea lume, nu au fost violate atât de des și în chip atât de primejdios atât de multe norme de securitate.”

Iar despre chilieni, despre sacrificiul făcut de sute de mii de oameni în anii cei întunecați ai existenței lor, nu pot spune altceva decât, din toată inima, Viva Chile!