Cum să… gestionăm conflictele între frați fără favoritisme?

Articol de Vicentiu Andrei, 10 februarie 2025, 07:00

• Fiecare copil are nevoie de timp! Timp separat, doar el cu părintele.

• Ce fac părinții acuma și deja fac bine? Nu mai fac comparații.

• Când apare un conflict sau o divergență, ascultă ambele părți!

Cum să gestionăm conflictele între frați fără favoritisme? De ce este important să facem acest lucru și cât e de greu să facem acest lucru?

Încercăm să obținem răspunsuri astăzi în ediția de podcast Cum Să…?, împreună cu Amada Bălțățeanu.

– Bună, Flavia, bun găsit!

Flavia Voinea: Bun venit și mulțumim pentru prezență. Am fost un copil singur în familie. Nu știu ce înseamnă favoritismele dintre frați, dar le-am văzut în alte familii, le-am văzut la prieteni și mă gândesc că nu e tocmai simplu ca un părinte cu doi copii să gestioneze o relație egală cu cei doi.

Amada Bălțățeanu: Cred că greu să pună chiar egal. Sau să ne gândim că putem să punem un un egal… dar cel puțin să avem în minte ideea de a crea un echilibru. Poți să te educi un pic… măi da, se mai dezechilibrează un pic, dar redresez. Știi, ești în căutarea echilibrului.

Cred că asta e ideea care e important să fie în mintea noastră: să căutăm echilibru. Da, uite, tu zici, am fost singură la părinți, eu n-am fost singură la părinți. La noi era ideea de surori, eu am o soră.

În academie, mă uit la toți tinerii cu care lucrăm și lucrăm cu foarte mulți frați.

Flavia Voinea: Îți dai seama când un copil este singur sau nu?

Amada Bălțățeanu: Îți dai seama. Deci sunt sunt comportamente atât de diferite! Asta nu înseamnă că, dacă sunt frați, sunt altruiști. Văd un copil care singur la părinți și asta îl face poate un pic mai egoist sau mai atent la el decât la ceilalți sau foarte focusat să obțină ușor ceea ce își propune. Nu înseamnă că dacă sunt frați, sunt automat altruiști. Vorbim despre lejeritate, despre flexibilitate, despre ideea asta de a oferi, de a da, de a fi atent la celălalt.

Asta pentru că mă uit la toți frații și nu seamănă. Deci nu seamănă!

Când ei nu seamănă, automat că acele comportamente ale lor care se văd în exterior sunt extrem de diferite! Și părinții, sau orice alți adulți, reacționează diferit și doar prin ideea asta… că ai un comportament diferit și o reacție diferită, de aici poți să zici păi, stai puțin, că se creează favoritisme până la urmă!

Mi-a plăcut foarte mult o discuție cu un părinte care aveam mulți copii. Deci nu mai vorbim de doi, ci de mai mulți copii. Vorbeam despre programele de parenting și a zis doamne, dar eu cred că aș putea să fiu foarte bună, mama fiind, să livrez parenting. Păi la patru copii… Și a fost foarte fain că, la finalul discuției a zis așa, dar mă împotmolesc totuși, pentru că ce mergea cu cel mare nu mai merge cu cel mai mic!

Pentru că ei acum, așa cum vedem și cum știm, sunt diferiți de la o generație la alta, de la un an în care s-au născut la un altul. Și atunci uite că zici ca are mare experiență o mamă cu patru copii, dar în același timp faptul că e o dinamică foarte alertă a modului în care evoluează te poate pune pe tine într-o poziție dificilă, chiar dacă ai experiență mare ca mamă.

Acuma, revenind la modul în care e bine să să le fim aproape, ziceam de la bun început că dacă unul dintre frați, să zicem, este profil extrovertit, cel mai probabil celălalt este profil introvertit. Drept urmare nevoia lor, a copiilor, e diferită și de aici trebuie să pleci.

Ce fac părinții acuma și deja fac bine? Nu mai fac comparații. Deci au învățat cumva că a face comparație între copii de la orice, de la cum se îmbracă la cum își țin ordine în camera…

Flavia Voinea: Ai vrut să spui cum nu-și țin ordine în cameră!

Amada Bălțățeanu: Da, că unul nu-și ține ordine într-un fel și celălalt nu-și ține în alt fel! Hahaha!

Deci comparațiile astea au au fost cumva internalizate destul de bine în ideea că nu produc ceva bun, ceva sănătos. Doar că nu e neapărat și suficient.

Cred că primul lucru pe care îl am în minte și pe care simt așa să-l dau mai departe este că fiecare copil are nevoie de timp! Timp cu fiecare separat.

Iar asta asta funcționează ca și best practice. Adică să avem asta în minte!

Ok, poate nu reușim zilnic!, Dar, uite, îmi propun ca în această săptămână, în aceste șapte zile, să am o zi cu unul dintre copii în care să fac ceva cu cu el, așa cum simt că îi place și se potrivește. Și un alt moment, care nu trebuie să fie nici măcar în aceeași zi, dar să fie în aceeași săptămână, cu celălalt, care să plece de la ideea asta de a-i fi aproape.

Dar încă o data: raportat la nevoi, la ce-i face lui plăcere, bucurie. Pentru că uite, poate că tu, ca mamă, îți dorești ca pe un copil, care este mai timid sau mai rezervat în a spune ceea ce gândește, să-l faci să vorbească mai mult. Da, dar bucuria copilului n-o să fie din a-ți dori tu să-l faci să vorbească mai mult. În schimb, e nevoia. Eu, ca mamă, trebuie să găsesc echilibrul între cum satisfac prin ceea ce fac nevoia lui, dar și bucuria sau plăcerea lui? Atunci e mai țintit și reușim să obținem ceva care să fie durabil.

Apoi te duci la profilul în camera vecină, la profilul extrovertit. O să vezi că spune multe, dar tu sesizezi că nu e neapărat poate aceeași consistență a discuției sau aceeași profunzime. Și tu știi cumva că nevoia lui ar fi să învețe în timp, prin exercițiu, să să ducă lucrurile mai în profunzime pentru a căpăta o mai bună consistență ceea ce gândește sau ceea ce face. Dar plăcerea lui nu e asta, plăcerea lui este să simtă că are un spectator, are un public.

Și atunci, în contextul ăsta, cred că dacă căutăm să plecăm și să avem în minte de la cum este fiecare copil și ideea asta de a găsi echilibru între nevoie și plăcere…

Și atunci rolul ăsta de susținere trebuie să vină din partea noastră ca și părinți.

Flavia Voinea: Din exterior văzând, mi se pare că, uneori, între doi frați, doi copii, cel mai mic este într-un fel avantajat. Se spune către cel mare lasă, el încă nu știe, acceptă greșelile, tu ești mai mare, lasă de la tine. Mă gândesc că pentru cel mare frustrant.

Sau… niște reguli destul de stricte pe care părintele le-a pus la primul copil nu le mai aplică la cel de-al doilea. Și primul vede flexibilitatea de care se bucură cel mai mic. Și din nou e frustrant.

Deci ideile asta amândouă ale mele se duc spre faptul că cel mai mare e frustrat de comportamentul schimbat față de cel mic.

Amada Bălțățeanu: Și aici cred că trebuie să fie iarăși o atenție sporită. Am așa un exemplu… Am niște prieteni foarte buni și au doi copii. Unul dintre ei deja e student, dar celălalt e mai micuț și și-a luat un câine. Acuma cel mare a zis: dar nu pot să cred. Toată viața mea v-am rugat, v-am rugat să primesc un câine și nu pot să cred că acum, când fratele meu a zis că-și dorește câine, câinele chiar a apărut.

Flavia Voinea: Da, despre asta e vorba!

Amada Bălțățeanu: Despre asta este vorba.

Adevărul că este că noi când suntem părinți și avem primul nostru copil, din temerile noastre și din grijile noastre foarte mari, ca să facem treabă bună și să nu o dăm în bară… Suntem mai rigizi și suntem mai atenți și suntem vigilenți și reușim să le facem un perimetru destul de restrâns. Și ei se dezvoltă într-un anumit fel, simțind niște limite, simt poate și o presiune și simt și grija asta sporită.

Apare fratele numărul doi. Părinții s-au mai relaxat un pic, da?, au văzut că au făcut o treabă bună, nu știu dacă excelentă, dar o treabă bună. Și atunci ce zic? Haideți să lăsăm lucrurile mai lejer, că uite, am reușit să facem lucruri frumoase. Lejeritatea este simțită de cel mic, dar este văzută și de cel mare!

Și a acolo cred că e nevoie să începi să faci lucruri diferit de la o discuție, poate, cu cel mare! O discuție în care să admiți… Uite așa am știut, așa am considerat cu cele mai bune intenții. Am mai descoperit pe parcurs că mai sunt și alte forme și uite punem asta în practică acum. Zi-mi, de ce ai nevoie?

Flavia Voinea: Îi spui asta celui mare.

Amada Bălțățeanu: Da celui mare. Genul ăsta de discuție întotdeauna îl îl face pe cel mai mare să se simtă important, valorizat.

El apreciază intenția asta, de a fi luat în seamă de părinte.

Noi cum facem sau cum simțim instinctual să facem? Zicem: a crescut, e bine, se descurcă, nu că îi dau mai puțină atenție. A devenit autonom și e bine, sigur, uite, îl înzestrez cu încredere.

Dar copilul poate să vadă nepăsare, poate o implicare mai mica și s-o asocieze cu detașarea ta față de el și cu implicarea ta mai mare față de cel mic.

Și atunci ok, e firesc ca modul nostru de părinți să să se transforme. Dar să ai grija asta, ca lucrurile pe care le faci, le practici cu cel mic, să le practici și cu cel mare.

Flavia Voinea: Și mă mai gândesc că există și riscul ca… nu știu, bănuiesc că se ceartă frații și că au conflicte între ei. Și există riscul ca părinții să ia partea unuia dintre ei, ascultându-l mai mult pe unul sau ținând cont mai mult de ce spune unul dintre ei.

Flavia Voinea: Ca atunci când te urmărește trecutul! Știind că cel mic, să zicem, face mod constant face prostioare și acuma vezi că s-a întâmplat din nou ceva și ei se ceartă… Tendința să te duci este să te duci la cel mic: ce-ai facut? Iar l-ai supărat, iar l-ai lovit… fără să mai verifici.

Noi trăim cumva, de multe ori, într-un prezent, prin experiențele anterioare, fără să ne asigurăm cumva că lucrurile astăzi, în momentul ăsta în care se întâmplă ceva, lucrurile chiar sunt așa cum au fost și în trecut.

Ar putea fi aici o grabă și o graba noastră ca părinți.

Drept urmare, și momentul ăsta în care apare o ceartă a lor poate să te ducă pe tine în poziția asta de părinte în care tinzi să îți îndrepți atenția spre unul dintre dintre cei doi. I

Flavia Voinea: Ea zice atenția, dar asta înseamnă țipătul, strigătul, nervii…asta înseamnă atenția!

Amada Bălțățeanu: Hahaha!

Sfatul ar fi: stai puțin cu mintea și cu atenția pe ce s-a întâmplat. Ascultă-i pe amândoi!

Eu cu cel mic, când se mai ciondănește cu un bun prieten și amândoi sunt supărați… Mă opresc un pic și zic hai să vedem cum au stat lucrurile. Dar aș vrea să vă aud pe amândoi, dar pe rând, și important e să-l lăsați pe celălalt să vorbească până în capăt. Și atunci mă duc, ia zi-mi cum a fost? A, da, da, da și-ți povestește. Bun, perfect îți mulțumesc… hai să vedem cum a fost și când la celălalt.

Dar îmi propun în mod absolut conștient și le și spun: hai să aud varianta a și varianta b. Și întotdeauna o să observăm că sunt elemente care se suprapun și sunt elemente diferite.

Perfect și stăm și analizăm ce se întâmplă acolo, dar e e foarte util… foarte util să poți să dai șansa fiecăruia să spună povestea lui așa cum a simțit-o, fără să te duci direct într-o concluzie.

Apropo de frustrarea de care vorbeam anterior.

Flavia Voinea: Deci echilibru, timp individual cu fiecare dintre ei și ascultăm ambele părți atunci când apare un conflict.

Amada Bălțățeanu: Da, ei se simt respectați și importanți în momentul în care spun ceea ce spun. Și prin faptul că tu îi asculți, discuția o să fie un pic mai așezată decât dacă te-ai fi dus direct într-o concluzie sau într-un țipăt sau într-o mutare dintr-astea abruptă în favoarea cuiva.

Flavia Voinea: Sfatul cu să ascultăm ambele părți merge foarte bine și pentru adulți, pentru orice fel de discuție în care sunt implicate mai multe părți.

Mulțumesc frumos, Amada Bălțățeanu.

Eu sunt Flavia Voinea, vă mulțumesc.