Bine de citit: Comic-voiajor
Articol de razvanursuleanu, 22 aprilie 2022, 11:51
Acum câteva zile, postul de radio București FM a împlinit 32 de ani de existență, și mi-am imaginat cât de mult s-ar fi bucurat tata dacă ar fi trăit să vadă cât de frumos a străbătut timpul invenția lui. Îmi amintesc și acum zilele în care încerca din răsputeri să adune o echipă pentru proiectul Antena Bucureștilor – așa s-a numit București FM la început – iar acest lucru era dificil de realizat.
Mulți dintre colegii lui de radio ezitau să se alăture găștii. Să te transferi de la radio Cultural, sau de la Actualități, sau de la Tineret, pentru a lucra la un post de radio despre care nimeni nu știa dacă și cât timp va rezista? Era un risc considerabil…
Până la urmă au venit, toți cei pe care îi invitase, nimeni nu a lipsit la apel. Au venit pentru că îl prețuiau pe Dan Ursuleanu și pentru că aveau încredere în el. Oameni excepționali, precum frații Stoianovici, Coriolan și Ciprian. Alături de Florin Ionescu, Cristi Teodosiu, George Popescu… Și de Cristina Tache, de Radu Șofran… Unul și unul, fără doar și poate.
Doar că, în acele zile de început, mie nu-mi plăcea de niciunul dintre ei. În primul rând pentru că erau toți mai mari, ceea ce mă enerva îngrozitor. Mai mult decât atât, oamenii aceștia trecuseră prin multe împreună, aveau amintiri comune, timp în care eu trecusem fără ei, de unul singur, prin stagiul militar.
Știam că pe domeniile mele, atât de prețuite de ascultătorii din acei ani, concursurile de rebus, enigmistică și rubricile SF nu prea aveam rival prin radio (în afară de tata, care obișnuia să îmi ia două partide de scrabble din trei și citise de zece ori mai mult) și acest lucru îmi asigura o doză cam mare de trufie adolescentină. Ceea ce mă bucura cel mai mult, mai important decât orice argument profesional, era că eu citisem cărțile scrise de tata, colegii mei încă nu.
Îmi amintesc că au fost săptămâni în șir în care veneam la serviciu cu „Comic-voiajor” în geantă și încercam să îi conving pe toți să pună mâna să o citească. Era mesajul meu de frondă împotriva dinozaurilor (oricine avea peste douăzeci și cinci de ani reprezenta pentru mine un dinozaur uitat de timp prin radio). Încercam să le împrumut cartea și îi întrebam – în gând, bineînțeles – dacă ei trăiesc așa, doar cu impresia că au simțul umorului?
Ați auzit de cartea scrisă de Dan Ursuleanu, stimabililor? De „Comic-voiajor”? Nu că ar fi nemaipomenit să o citiți, să descoperiți și voi ce înseamnă cu adevărat să ai simțul umorului?
Câți dintre dinozauri au citit? Nu mai țin minte… Am sentimentul că această carte a fost una dintre cheile prieteniei mele cu acei oameni minunați, din vremurile de demult, atunci când toate călătoriile și aventurile erau abia la început.
