„Strania poveste a unui pian” – o carte cu muzică și mistere!

Articol de cristina.toma, 16 aprilie 2021, 12:30

Dacă vă place muzica dar sunteți pasionați și de cercetarea tainicelelor meandre ale sufletului, atunci „Strania poveste a unui pian”, scrisă de Mirel Taloș și apărută la editura RAO, este lectura potrivită pentru dumneavoastră.

Romanul se deschide cu evocarea a amintirii concertelor date de Franz Liszt la București când acesta, cântând pe un pian Enard, pur și simplu vrăjise publicul. Însă tot el se pare că adusese în rândul tinerilor muzicieni, a celor care aspirau la o astfel de carieră un suflu nou, cel al ambiției de a-l egala pe Liszt.  Și poate că trecuseră generații.

Un astfel de pianist care se apropia de performanțele muzicianului maghiar era Paul Diamandi, care ridica publicul din sălile de concert în picioare sau pur și simplu îl țintuia de scaune. Fusese un copil minune care își descoperise pasiunea pentru muzica când era mic și odată însoțise un prieten la un curs de pian. Ajuns acolo se îndreptă spre pianul care părea că zâmbeșe și începu să apese pe clape și îi lasă muți de uimire pe cei care se aflau de față.

Ceea ce a început ca o joacă s-a transformat în ambiție tot mai mare. Munca nu îl speria și muncea ore în șir până când reușea să trasnforme tainele unor partituri în adevărate fluvii ce pătrundeau în sufletul și mintea publicului.

Un bilet la concertele lui se găsea foarte greu. Paul Diamandi obișnuia să îi repete prietenei sale că „dacă ai început să zbori cu propriile ei aripi nu mai este decât un singur drum, iar acesta nu putea fi decât înainte și tot mai sus”.  Succesele pe care le avea îl transformaseră dintr-un pasionat de muzică într-un om arogant care spunea că de fapt nu mai există un pianist ca el și nici nu mai poate să apară așa ceva vreodată, iar iubita lui îl aproba zâmbind cu înțelegere.

La un alt capăt al orașului, Andrei Petrescu, un alt fost copil minune care uimise publicul în copilărie, părea că agonizează în fiecare seară atunci își încheia concertul din clubul de jazz unde lucra. Muzica fusese o bucurie pentru el cândva. Acum însă era o adevărată tortură, abia încheia o piesă, iar la terminarea programului mergea spre casă prin Bucureștiul adormit, ferindu-se parcă și de umbra lui. Degeaba încerca sa îl consoleze iubita lui, Maria. Muzica devenise o povară pentru el dar nici nu putea renunța la ea. Așa că începuse să se gândească să renunțe.

Dacă de Paul Diamandi auziseră toți, de Andrei Petrescu nu știa nimeni nimic, iar dacă auziseră de el vreodată uitaseră de mult.

Însă, într-o seară, Paul Diamandi primește o invitație de la o doamna în vârstă, elegantă, care se recomandă a fi Simona Mogoșeanu și care îi înmânează un bilețel cu o adresă spunându-i că îl așteaptă. Acesta luă biletelul și după ce făcu câtiva pași îl aruncă în primul coș de gunoi.

Aceiași invitație de la aceeași doamnă și Andrei Petrescu. Acesta însă îi urmă sfatul și merge acasă la această doamnă care îl primi într-o vilă unde timpul părea să fi încremenit în alt secol. Aceasta îi marturisi că marele Franz Liszt a cântat cândva în acea casă pe acel pian pe care ea acum i-l dăruiește. Era un pian Enard. Andrei Petrescu începu să cânte la el și pur și simplu se transformă. Ca prin minune talentul său adormit se trezea la viață. Cântă cu entuziasm câteva piese.

Apoi a ținut un recital în față profesorilor de la Conservator care l-a rândul lor se mirau cum a apărut acest pianist. Cântase tot pe acel pian Enard motivând că îl preferă pentru tușeul fin și elegant.

Începe să dea concert după concert și să fie tot mai iubit de public. Și înfățișarea lui se schimbase căpătând ceva demonic atunci când cânta. Obține succes după succes spre groaza crescândă a lui Paul Diamandi care aproape că se trezise cu un rival aproape peste noapte, iar rivalitatea dintre ei crește.

Autorul ne poartă printr-o lume necunoscută chiar pentru mare parte a melomanilor, dincolo de sălile de concerte, anume rivalitatea dar și angoasele artiștilor. Această rivalitate va crește și se va termina …straniu.  Cum anume însă vă las pe voi să descoperiți atunci când veți citi cartea pe care nu o veți mai lăsa din mână până când nu veți întoarce și ultima pagină.