“Recunoștința” – o carte care alină

Articol de cristina.toma, 18 septembrie 2020, 13:50

O carte pe care nu ar trebui să o lăsati necitită în această toamnă este ”Recunoștința” scrisă de Delphine Vigan si apărută la editura Humanitas.

Desi se deschide cu o scenă terifiantă pentru omul zilelor noastre dar destul de cunoscută, o functionară a unui cămin de bătrâni pierzându-și răbdarea si ajungând să țipe cu voce ascuțită la o doamnă în vârstă care adusese un dosar pentru a obtine un loc in acel așezâmant nu trebuie să vă opriti aici și să renuțați la lectură.

Cartea, prin personajele ei se dorește mai degrabă o meditație asupra cuvântului ”mulțumesc”, care deși nu este unul din domeniul medical poate vindeca boli, desi nu este nici din domeniul de business rentează foarte mult și, cu toate că nu este unul filosofic ar trebui să dea multora de gândit.

De ce oare unora le este mai greu sau mai ușor decât altora să îl spună în vreme ce alții ar dori să îl audă non-stop? Pentru că să spui multumesc, să arăți recunoștință sau să primești recunoștința celuilalt pare simplu. Însă Delphine de Vigan ne asigură că este destul de complicat. Aceasta poate și din cauza dramei personale a autoarei: însăși mama ei fiind internată într-un cămin pentru cei cu boli mintale.

Romanul ”Recunoștința” urmărește viețile a trei personaje: Michka, o bătrână doamnă odinioară sclipitoare, reporter si corector la reviste de prestigiu, căreia bătrânețea îi răpește încet-încet independența și limbajul, silind-o să se interneze într-un cămin de bătrâni. Marie, cealaltă eroină a poveștii este o tânără care a fost crescută de Michka, pentru că mama ei a eșuat lamentabil, și care, dintr-odată, vede că nu mai are timp să-și exprime recunoștința. Mai este și Jerome, tânărul ortofonist de la căminul de bătrâni, care-și face meseria cu dăruire și compasiune, fiind absorbit în valsul acesta al recunoștințelor. Ceea ce-i leagă sunt amintirile din copilărie și acel „multumesc” pe care n-au mai apucat să-l spună, trecutul care se întoarce și le determină viețile de mai târziu. Îi urmărim rând pe rând, descoperindu-le secretele si rănile vii, necicatrizate. Pe fundalul dramatic al pierderilor implacabile, autoarea proiecteaza un fascinant joc al cuvintelor: Michka, afazică, își pierde cuvintele și inventează altele noi, răvășind și orientând vorbirea în direcții neașteptate, adesea amuzante, dar mai cu seamă înduioșătoare.

Ce se va întâmpla cu cele trei personaje? Rămâne doar să citiți romanul ”Recunoștința” de Delphine Vigan si să aflați singuri. În orice caz cartea pe care nu o veți mai lăsa din mână până când nu veți întoarce si ultima pagină, este prin optimismul său, într-o lume a urii propagată atât online cât și offline, ca un adevărat balsam pentru suflet.