Istoria alegerilor parlamentare in Romania

Articol de Vicentiu Andrei, 11 decembrie 2016, 11:18

De 185 de ani romanii isi aleg, intr-un fel sau altul, reprezentanti in diferite tipuri de organizari parlamentare.

Istoria alegerilor parlamentare in Romania este una la fel de zbuciumata precum a fost si soarta acestui popor.

Democratiile au dus la certuri ce au parut interminabile intre partide in vreme ce dictaturile, indiferent ca au fost militare, comuniste ori regaliste, au abrogat de facto notiunea de Parlament, transformand forurile reprezentative ale romanilor in simple marionete.

Agentia de presa RADOR a realizat o prezentare completa a traseului urmat de Parlament in ultimele doua secole:

În anul 1831 în Ţara Românescă, a fost adoptat un act cu caracter constituţional – Regulamentul organic, aplicat, un an mai târziu, şi în Moldova – , acte care au pus bazele parlamentarismului în Principatele Române, care a evoluat, cu dificultăţi similare cu cele întâmpinate în crearea statului modern român.

Convenţia de la Paris din anul 1858, realizată în baza Tratatului de la Paris din 1856, punea capăt Războiului Crimeii şi stabilea crearea, pentru Valahia şi Moldova, a câte unei Adunări Elective.

La sfârşitul anului 1861, în cadrul Conferinţei de la Constantinopol, Marile Puteri au convins sultanul să emită un firman prin care să recunoască oficial unirea pe timpul domniei lui Al.I. Cuza.

„Proclamaţia“ către ţară adresată de domnitor făcea cunoscut succesul obţinut şi proclama unirea deplină şi naşterea naţiunii române: „Unirea este îndeplinită, naţionalitatea română este întemeiată”. Astfel s-a constituit, la 22 ianuarie 1862, prima Adunare legiuitoare şi cel dintâi guvern unic, condus de conservatorul Barbu Catargiu.

In perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, în context politic intern şi internaţional complicat, apare, în 1864, „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris”, care introduce principiul bicameralismului, prin înfiinţarea Corpului Ponderator, alături de Adunarea Electivă, simultan cu introducerea legii electorale.

Noile prevederi împart alegătorii în două categorii, după criteriul averii, respectiv alegătorii direcţi, categorie în care erau incluse persoanele care plăteau o contribuţie de cel puţin 4 galbeni, aveau vârste de peste 25 de ani, ştiau carte, şi alegătorii primari, categorie în care erau incluse persoanele care nu ştiau carte, dar care îşi plăteau contribuţia la veniturile statului.

Apoi, după forţarea abdicării lui Cuza, elitele politice paşoptiste au adoptat sistemul parlamentar bicameral, având ca model Constituţia belgiană din 1831, cu Adunarea Deputaţilor şi Senat, cu rolul de a bloca eventuale tendinţe spre autoritarism. Parlamentul a devenit cu adevărat independent de puterea executivă, căpătând largi atribuții legislative și politice, începând cu 1 iulie 1866, când a fost promulgată noua Constituție a României, care rămâne în vigoare până în anul 1923.

Cele mai importante acte adoptate de Parlament în acea perioadă şi în istoria României moderne au fost Declaraţia de Independenţă din 9 mai 1877 şi actele de unire de la sfârşitul Primului război mondial.

Votul cenzitar a fost menţinut până la finalul Primului Război Mondial, iar în noiembrie 1918 este introdus votul universal, care a produs schimbări importante în viaţa politică a României interbelice.

Adunarea Deputaților și Senatul au votat, în zilele de 26-27 martie 1923, o nouă Constituție, care întărea și mai mult rolul Parlamentului în viața politică a țării.
Constituția stabilise, potrivit mesajului regelui Ferdinand din Parlament, din 15 octombrie 1923, „principiile fundamentale de la care trebuiau să purceadă de acum încolo diferitele legi de organizare, menite să așeze pe temelii puternice țara noastră mărită”, menţinea sistemul bicameral, întărea funcţiile parlamentului, şi întărea principiul separaţiei puterilor în stat.

Acţiunile de lichidare a Parlamentului au urmat momentului alegerilor parlamentare din 20 decembrie 1937, după încredințarea mandatului unui guvern național-creștin.

La 10 februarie 1938, pe fondul unor puternice tensiuni politice, regele Carol al II-lea, care a subminat rolul instituţiei parlamentare, a impus un regim de monarhie autoritară. Sub regimul dictaturii regale, Parlamentul a devenit un organ decorativ, lipsit de principalele sale atribuţii, iar în toamna anului 1940, după instaurarea regimului de dictatură militară, activitatea Parlamentului a fost suspendată.

În iulie 1946, puterea comunistă suprimă prin Decretul de lege nr. 2278, sistemul parlamentar bicameral, iar Constituţia RPR din 1948 instituie modelul „democraţiei populare”, prin care separaţia puterilor în stat este eliminată, iar Marea Adunare Naţională devine „organ suprem al puterii de stat”.

Multipartidismul este eliminat de facto, este instaurat un regim totalitar, iar prin Constituţia din anul 1965, Marea Adunare Naţională era definită drept „unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România”.

Citeste AICI continuarea analizei realizate de Agentia de presa RADOR!