La ei ca la nimenea?

Articol de , 31 august 2014, 13:36

de Rasvan Roceanu

Cel putin de 25 de ani incoace auzim aproape zilnic, insistent si obsesiv expresia “La noi ca la nimenea!” simptom al conotatiei negative pe care ne place sa o dam “exceptionalismului romanesc”.

Orice prostie facuta de vre-un primar in cine stie ce colt de tara, orice investitie care zace nefolosita sau se dovedeste stupida, orice Dorel care sparge cu excavatorul o teava, orice stire de acest fel este intampinata cu remarca resemnat-umorist-fatalista care confirma (si adanceste) sentimentul colectiv ca mai rau ca in Romania nu se poate!

Un fel de deliciu al autoflagelarii (cultivat de mass-media) in virtutea caruia ne educam singuri perceptia ca nu suntem si nu vom reusi sa fim niciodata la fel ca “ceilati”, cei “civilizati”

Zilele trecute Agentia France Presse relata o intamplare cel putin stupida:  autoritatile locale din oraselul Ferney-Voltaire au dorit sa aduca un omagiu marelui filozof  Voltaire, care a locuit in respectiva localitate ultimii 20 de ani din viata si  au comandat 6 placi de bronz, in valoare de 380 de euro fiecare, pe care ar fi trebuit sa fie gravate citate din opera lui Voltaire, placi care au fost asezate in parcul aflat la poalele Castelului care i-a apartinut lui Voltaire.

Vizitatorii au constatat, insa, ca din cele 6 placi, 5 contineau greseli grosolane de ortografie, sau chiar cuvinte  lipsa, iar a sasea avea inscris un citat care ii apartine, de fapt, lui …..Francois Rabelais.

Primaria a facut “mea culpa”, la fel si fabricantul placilor care s-a angajat sa le inlocuiasca, gratis, cu unele corecte.

Pentru ca franceza este “limba lui Voltaire” am vrut sa vad ecourile acestei stiri in presa din Hexagon. Ma gandeam cate “headline”-uri ar fi la noi la noi, cate editoriale indignate si cate ore in sir ar comenta televiziunile nationale daca o asemenea patanie ar interveni la un memorial dedicat, sa zicem, lui Eminescu.

Ei bine, in presa franceza am gasit numai un mic comentariu, amuzat, intr-un cotidian (national, e adevarat).

Nu cred ca ii poate acuza cineva pe ziaristii francezi ca n-ar avea limba ascutita, sau ca ar fi toleranti cu greselile autoritatilor. Pur si simplu ei nu vor sa dea unei simple intamplari o importanta mai mare decat merita.

Asa cum in SUA nu s-a produs nicio furtuna mediatica atunci cand un vames ingust la minte a pus-o pe o mama care se pregatea sa urce intr-o cursa aeriana sa bea tot laptele pe care il avea pregatit in biberon pentru bebelusul ei, ca sa arate ca nu sunt dizolvate droguri.

Asa cum in Germania nu a luat foc presa nationala pentru ca un politist cretin l-a amendat pe bicilistul care era amputat de mana stanga sub motiv ca nu avea maneta de frana pe partea stanga a ghidonului.

In orice tara din lume sunt functionari idioti, medici care gresesc diagnosticele, sau violatori pe care politia ii lasa in libertate.

Diferenta mare este ca “ei” considera ca o tara inseamna mult mai mult decat o suma de intamplari pescuite prin diverse colturi si prezentate drept “adevarata Franta”, sau “ avevarata Germanie”, sau “adevarata America”.

“Homeless”-ii imputiti care bantuie prin parcurile din centrul Washingtonului (si nu sunt putini) nu resprezinta adevarata America,  betivii care sa clatina pe treptele garii din Munchen (si nu sunt sunt putini) nu reprezinta adevarata Germanie, vagabonzii care au dat foc la cartiere din Londra nu reprezinta adevarata Mare Britanie, sutele de kilometri de autostrazi din Reggio Calabria care nu se mai termina de construit de zeci de ani, dar finanteaza cu fonduri europene companiile Mafiei, nu reprezinta adevarata Italie, asa cum nici europarlamentarii care calatoresc cu clasa Economic, dar deconteaza bilete de clasa Business nu reprezinta adevarata Uniune Europeana.

Diferenta capitala dintre “noi” si “ei” este ca “ei”, orice s-ar intampla si oricate dovezi li s-ar arata, se incapataneaza sa creada ca traiesc intr-o lume normala, in care exceptiile, oricat de numeroase si de spectaculoase, raman exceptii.

Aceasta refuzare a fatalismului este forta care ii face pe “ei” sa progreseze si pe noi sa-i invidiam pe “ei” ca progreseaza.