Marin Sorescu – un maestru al stilului aluziv

Articol de Sabina Lapadatescu, 19 februarie 2015, 14:11

Dacă timpul ar fi avut răbdare, Marin Sorescu ar fi împlinit astăzi 79 de ani.
Intrarea în lumea artistică şi-a facut-o în 1964 cu volumul de parodii “Singur printre poeţi”.
G. Călinescu l-a citat într-un articol de vacanţă, iar poetul, flatat şi întreprinzător, i-a trimis marelui critic şi istoric literar un plic cu 21 de poeme decupate din presă, însoţite de rugămintea, diplomatic formulată, de a-i fi comentate.
G. Călinescu a publicat imediat, entuziast, tableta “Un tânăr” în Contemporanul din 23 octombrie 1964 şi astfel talentul lui Marin Sorescu a primit de la început o ştampilă augustă, de care nimeni nu va mai putea face vreodată abstracţie.

O lungă serie de volume de versuri, de culegeri de poezii pentru copii şi militari, reeditări, antologii a impus în conştiinţa publică marca Marin Sorescu.
Numeroase traduceri i-au consfinţit numele pe (aproape) toată planeta, aducându-i premii internaţionale, aprecieri în revistele international şi mai ales acele faimoase invitaţii în străinătate care l-au transformat într-un Ilie Năstase al poeziei româneşti.

Poziţia sa, în România, s-a clătinat în anii ’80, când, în urma participării la şedinţele unei organizaţii mistice internaţionale, “Meditaţia transcendentală”, a intrat în dizgraţia regimului Ceauşescu. A intervenit în favoarea sa, cu succes, Adrian Păunescu, pe atunci foarte influent.

După 1989, poetul s-a numărat printre scriitorii, puţini, dar vizibili, care l-au susţinut pe Ion Iliescu, astfel încât onorurile de care a avut parte (academician, din 9 martie 1991, ministru al Culturii, în perioada 25 noiembrie 1993 – 5 mai 1995), deşi meritate, au fost puse de opinia publică pe seama acestei opţiuni politice. Pierderea capitalului de simpatie “populară” l-a afectat profund pe Marin Sorescu.

A murit la 6 decembrie 1996, bolnav de cancer, după ce a publicat în presă mai multe poeme, impresionante, despre sentimentele provocate de iminenţa morţii.

La o nouă lectură:
Marin Sorescu, cuceritorul
de Alex. Ştefănescu, România literară, 2005

“(…) Aproape toţi comentatorii poeziei lui Marin Sorescu au remarcat (iar unii au şi incriminat) simplitatea mecanismului de producere a emoţiei, dar nu s-a avansat şi o descriere a acestui mecanism.
S-a vorbit doar de demitizare.
De fapt, dacă citim poezia sa ca şi cum n-am mai fi citit-o vreodată şi ca şi cum nu am cunoaşte concluziile criticii literare, constatăm că este vorba de altceva decât de demitizare şi anume de permanenta sugerare a unor subînţelesuri. Poetul este un maestru al stilului aluziv. Nu lipseşte mult ca în timpul lecturii să ţi-l închipui ca pe o gheişă care îţi face cu ochiul. Spune ceva şi te îndeamnă să te gândeşti la cu totul altceva. Şi aceasta fără să-ţi pună nici o clipă la îndoială capacitatea de a înţelege.
Nu întâmplător se exprimă lapidar, operativ, cu o vizibilă încredere în succesul comunicării. Aici se află explicaţia popularităţii lui. Cititorii se simt flataţi văzând că poetul îi tratează ca pe nişte parteneri inteligenţi, că le propune o complicitate şi, drept urmare, îl simpatizează spontan.”

Am vrut să mă schimb

Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am căutat cu lumânarea,
Înalt ca bradul, curat ca floarea,
Şi care noaptea să doarmă tun.

Ce, cu mândrie, să-şi zică: unul
Ca mine-n lume nu mai există.
Frumos, cu educaţie ateistă,
Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.

Ce bine! Ce bine! Ce bine!
Şi, pe de altă parte, vai ce păcat!
Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
Şi de-aceea am ramas neschimbat.