Locuințe ieftine în București. Istoria unui proiect

Peste 4.000 de locuințe construite în 25 de parcelări bucureștene între 1908 și 1948. Cum au fost proiectate aceste cartiere și ce putem învăța astăzi din istoria lor

Articol de Monica Liche, 3 noiembrie 2026, 16:37

Acum mai bine de 100 de ani, Bucureștiul încerca să rezolve problema locuințelor accesibile. Între 1908 și 1948, o instituție publică a construit peste 4.000 de case în 25 de parcelări, inclusiv în Grivița, Floreasca și Lacul Tei. De ce un program destinat familiilor cu venituri modeste a ajuns să deservească mai ales clasa de mijloc?  Aflăm, azi, de la istoricul Andrei Răzvan Voinea, autorul volumului „Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină”, invitatul Ioanei Brușten În Comunitate.

Bucureștiul de acum 100 de ani

La începutul secolului trecut, Bucureștiul se dezvolta rapid, iar tot mai mulți oameni veneau în Capitală pentru a lucra în fabrici. Locuințele erau puține, chiriile greu de suportat, iar multe familii trăiau în spații mici și nesănătoase. Istoricul Andrei Răzvan Voinea spune că primele programe publice de construire a locuințelor au apărut și la insistențele medicilor, îngrijorați de răspândirea tuberculozei.

„Problema numărul unu atunci, la momentul respectiv, era dată de condițiile foarte proaste de locuire, datorită supraaglomerării și acestei grabe cu care s-a făcut industrializarea în București. (…) Se deschid multe fabrici, vine într-un timp scurt un număr impresionant de muncitori (…) și nu au unde să locuiască. Pentru că piața liberă, să spunem, nu face față acestor noi veniți constant. Populația crește de la an la an. Și atunci, pe fondul acestor discuții legate de imposibilitatea pieței libere de a construi la prețuri rezonabile, să le numim așa, autoritățile decid să se implice în construirea de locuințe. (…) Medicii au fost vârful de lance al reformei. Și au spus: hai să demolăm toate aceste locuințe insalubre și, în locul lor, să construim niște case înconjurate de verdeață, aerisite și luminate, însorite tot timpul, pentru a împiedica dezvoltarea acestei epidemii de tuberculoză. Pentru sănătatea populației.”

Casele ieftine au devenit prea scumpe pentru oamenii cărora le erau destinate

Primele locuințe construite cu sprijinul autorităților erau mici, dar bine făcute și aveau prețuri accesibile pentru o parte dintre muncitori și funcționari. În timp, însă, casele au devenit mai mari și mai scumpe, iar regulile de acordare s-au schimbat. Astfel, un program gândit pentru familiile cu venituri modeste a ajuns să fie accesibil mai ales celor care câștigau mai bine.

„Primul experiment este făcut pe strada Lânăriei. Este o stradă care dă în Parcul Carol. Și în 1908–1909 construiesc 28 de locuințe. Nu-i mare lucru, dar e un prim experiment. Ele costau cam 3.000 de lei, în condițiile în care un vatman, de exemplu, avea 80–100 de lei. (…) Casele erau micuțe, aveau o singură încăpere, o sufragerie, practic, cu dependințe, cu bucătărie, pivniță și baie. Erau mici, dar ieftine și din materiale foarte bune. (…)Se înființează Societatea de Locuințe Ieftine la 1 ianuarie 1911, se construiesc primele parcelări și lucrurile merg foarte bine, de altfel. (…) Se schimbă legea (…) și casele costau 15.000 de lei. Deci nu mai găsești case la 3.000–4.000 de lei și ajungi până la 15.000 de lei.”

Acum un secol, cartierele erau construite cu utilitățile pregătite dinainte

O idee care astăzi ni se pare firească era aplicată în București încă de acum mai bine de 100 de ani. Înainte ca oamenii să se mute într-un cartier nou, trebuiau pregătite străzile, utilitățile și accesul la transportul public. Inspirate de modelul britanic al orașelor-grădină, aceste cartiere erau gândite pentru a oferi locuitorilor condiții bune de trai încă de la început.

„În vara anului 1912, sau poate chiar mai devreme, Cincinat Sfințescu și, ulterior, Andrei Iachimescu, liderii, inițiatorii, reformatorii principali, se duc într-o călătorie în Marea Britanie. Pentru că acolo începe această mișcare a orașelor-grădină. Era o reacție din partea lor la supraaglomerarea cauzată de industrializare. (…) Iar ei veniseră cu această idee, în care spuneau: clar, nu mai putem să mergem pe supraaglomerare în locuințe, trebuie să facem căsuță lângă căsuță, străzi perpendiculare, paralele, cu foarte mult verde, practic, pentru a lupta împotriva tuberculozei, holerei etc. (…) Se preiau aceste concepte, aceste principii, mai precis, ale orașului-grădină.”

Locuințe pentru oamenii cu venituri mici, care rezistă și astăzi

Unele dintre casele construite acum un secol în cartiere precum Grivița, Floreasca sau Rahova sunt locuite și astăzi. Deși erau destinate inițial unor familii cu venituri modeste, materialele folosite erau de bună calitate, iar lucrările erau făcute să reziste. Istoricul Andrei Răzvan Voinea a povestit că unele locuințe și-au păstrat chiar și tencuiala originală.

„Societatea de Locuințe Ieftine și-a deschis două fabrici, una de tâmplărie pe Șoseaua Floreasca și una de cărămidă în zona Militari–Crângași, să spunem. Ori, acestea aprovizionau constant șantierele cu același tip de materiale, clar de bună calitate, astfel încât vedem aceeași tâmplărie și la o casă din Rahova, și la una din Floreasca, și la una din Calea Lacul Tei sau din Grivița. Cărămizile erau de o calitate foarte bună. Vorbeam cu diverși oameni care și-au mai spart un perete sau ceva și au scos niște cărămizi de undeva la 40–50 de centimetri. (…) Sunt bine făcute, bine lucrate aceste cărămizi zdravene. (…) Dar să ne uităm, sunt anumite case unde nici măcar nu-i o zgârietură pe fațadă. A rămas tencuiala originală de acum 100 de ani.”

Ce ar trebui să învățăm din trecut

Bucureștiul se confruntă și astăzi cu problema locuințelor accesibile. Dar experiența de acum un secol arată că nu este suficient să construiești case dacă acestea nu ajung la oamenii pentru care au fost gândite. Răzvan Voinea consideră că una dintre cele mai importante lecții ale trecutului ține de modul în care sunt repartizate locuințele și de corectitudinea acestui proces.

„Atenție mare la distribuirea locuințelor. Aici, repet, nu a fost o problemă cu producția de locuințe, chiar dacă se construiau 100 pe an, că asta era media. Mai construiau și CFR-ul separat, și Casa Construcțiilor, se construiește un anumit fond. Distribuirea întotdeauna a fost, hai să spunem, clientelară, mai mult sau mai puțin. Și nu pe chestie de corupție sau ceva, la Societatea de Locuințe Ieftine, cât mai degrabă pe preferințe. (…) Distribuirea e foarte importantă. Chiar dacă ai un fond de locuințe, și astăzi e mult mai bogat fondul de locuințe, s-a construit atâta într-o sută de ani, important este gestionarea lor și faptul să ajungă, ăsta e principiul, de fapt, să ajungă aceste locuințe celor care au cu adevărat nevoie de ele, nu pentru profit.”