Cum să înțelegi de ce minte copilul tău

Articol de Vicentiu Andrei, 12 octombrie 2026, 07:01

Aproape fiecare părinte a trăit momentul: aude, întâmplător, cum copilul îi povestește unui prieten ceva care nu s-a petrecut chiar așa. Detaliile sunt mai spectaculoase, rolul lui e mai important, finalul e mai strălucitor. Prima reacție este, de obicei, iritarea. Mult mai util, însă, este să înțelegi ce se ascunde în spatele exagerării. Despre această fațetă a minciunii, cosmetizarea realității pentru a-și îmbunătăți imaginea, au vorbit Flavia Voinea și Amada Bălțățeanu în episodul 5 din sezonul 4 al podcastului „Cum Să…?”.

Întrebarea care închide discuția

Flavia a deschis discuția cu reacția pe care mulți părinți o au la cald: o întrebare directă, de genul „De ce minți?”. Răspunsul Amadei a fost categoric: „Nu-l întrebați așa!”. Un copil pus în fața unei astfel de întrebări nu va reflecta, ci se va apăra. Va spune că părintele a auzit doar o bucată din conversație, că povestea era mai largă, că a înțeles greșit. Iar concluzia pe care o va trage nu va fi că nu trebuie să mai exagereze, ci că trebuie să fie mai atent să nu mai fie auzit. Răspunsul la „de ce” nu vine niciodată pe calea asta.

O poveste care crește treptat

Ca să înțelegi de ce minte copilul, trebuie mai întâi să vezi cum se naște povestea. „Niciun copil nu vine cu o poveste uriașă pe care o dă din prima”, a explicat Amada. Totul se întâmplă gradual: la firul real, autentic, copilul adaugă un detaliu care face povestea mai atractivă, apoi urmărește efectul. Dacă reacția este una plată, schimbă direcția. Dacă însă primește un „ce tare!” sau o privire admirativă, povestea începe să se rotunjească și primește tot mai multe adaosuri.

Motivul din spate: nevoia de apartenență

Acest comportament apare rar în relația cu părinții. Copiii și adolescenții se lasă mai aproape de forma lor naturală acasă și exagerează mai ales acolo unde imaginea contează cel mai mult: în grupul de prieteni. În spatele tendinței stă, de cele mai multe ori, nevoia de apartenență, de a intra și de a rămâne în anumite cercuri. Amada a formulat întrebările pe care copilul și le pune, fără să le rostească: de ce nu sunt eu suficient? Experiențele mele nu sunt suficiente?

Curiozitate, nu judecată

Flavia a pus întrebarea pe care și-o pun mulți părinți: „Nu pot să-l las să înflorească. Cum să fac?”. Tentația, recunoscută în discuție, este să-i spui copilului că, dacă are nevoie de exagerări ca să fie acceptat, nu are ce căuta în acel grup. Amada avertizează însă că o astfel de lecție îl poate face pe copil fie să se ascundă mai bine de părinte, fie să găsească o altă metodă de a impresiona, la fel de departe de autenticitate.

Alternativa propusă este o schimbare de atitudine. Părintele nu mai este cel care judecă, ci un om curios, cu un ton calm, care nu interoghează. În locul lui „de ce”, întrebări precum: ce te așteptai să se întâmple când ai povestit? Cum crezi că se raportează ceilalți la tine după aceea? Și, mai ales, cum te face asta să te simți? Amada recomandă evitarea etichetelor de tipul „mincinosule” și a reproșurilor de genul „noi te-am mințit vreodată?”.

Scurtătura care nu duce nicăieri

În viziunea Amadei, copilul care înflorește a găsit, de fapt, o scurtătură: obține validare mai mare, mai repede. Însă este o scurtătură ineficientă, pentru că lucrurile ies la iveală, iar „credibilitatea, odată pierdută, nu se mai câștigă atât de ușor”. Flavia a adăugat un alt cost: povestea înflorită trebuie ținută minte, întreținută și dusă mai departe, iar ștacheta trebuie menținută acolo unde a fost ridicată. Amada a confirmat: o asemenea imagine construită ajunge să te țină captiv în propriile povești.

Rolul părintelui este să construiască o punte între instinctul natural al copilului de a fi văzut repede de ceilalți și ideea de a fi văzut pentru calitățile lui reale. Copilul trebuie să înțeleagă că există deja în el lucruri apreciate de grup și că și-a câștigat locul acolo prin ceea ce este.

Puterea vulnerabilității

Una dintre cele mai valoroase sugestii ale episodului este ca părintele să-și împărtășească propriile momente de vulnerabilitate. Amada a dat exemplul unui adult care, deși epuizat după o săptămână grea, se arată la o petrecere mult mai plin de viață decât este, impresionează și descoperă apoi că ceilalți se așteaptă ca el să fie mereu așa. O astfel de poveste, spusă blând și deschis, îi arată copilului că asemenea impulsuri sunt firești la orice vârstă, important fiind să nu rămâi prins în ele și să-ți dai seama că nu ele te validează.

De data aceasta, am avut un podcast despre „cum să nu”: cum să nu abordăm copilul atunci când vedem la el ceva ce nu ne place.