Cum să… îți dai seama că al tău copil nu are încredere în tine, chiar dacă pare apropiat?

Articol de Vicentiu Andrei, 11 mai 2026, 07:01

Există o scenă pe care mulți părinți o recunosc imediat: copilul vine acasă, povestește despre ziua lui, râde la masă, pare bine. Și totuși, atunci când se întâmplă ceva cu adevărat important — o situație jenantă la școală, o frică pe care nu o înțelege, un conflict care îl doare — nu spune nimic.

Într-un nou episod Cum Să, Flavia Voinea și Amada Bălțățeanu au vorbit despre diferența dintre apropierea aparentă și încrederea profundă în relația dintre părinte și copil.

De ce apropierea nu garantează încrederea

Primul lucru pe care Amada l-a clarificat a fost că apropierea și încrederea nu sunt sinonime — și că mulți părinți le confundă fără să-și dea seama.

Apropierea este acea stare de bine din familie în care se vorbește, se glumește, se mănâncă împreună — subiecte reale, dar care rămân la suprafață. Încrederea profundă, în schimb, apare acolo unde subiectele devin incomode.

”Încrederea profundă se traduce în modul în care copilul alege să vorbească cu tine în afara lucrurilor comode, de lucruri care pentru el sunt asociate cu rușine, cu jenă, cu disconfort, cu anxietate”, spune Amada

De unde vine neîncrederea: micromomentele invizibile

Nu există un moment-cheie, o ceartă mare, o ruptură vizibilă. Există sute de micromomente.

“Neîncrederea nu are în spate un moment, ci are zeci de momente, sute de momente — sunt micromomente, atât de mici.”— Amada

Copilul vine odată și spune ceva dintr-o zonă vulnerabilă. Părintele reacționează, poate cu o lecție, poate cu o critică bine intenționată. Nu e neapărat o ceartă. Dar pentru copil, mesajul e clar: când mă duc cu ceva greu, nu mă simt înțeles. Și atunci, data viitoare, evită. Mi-am recunoscut și eu acest tipar: “Eu mă gândesc de câte ori i-am zis băiatului meu: dar de ce nu îmi zici treaba asta, n-ai încredere în mine? Și el mi-a răspuns: am încredere în tine”, continuă Amada.

Ce poate schimba un părinte: doi pași concreți

Primul pas este conștientizarea. Uită-te la discuțiile cu copilul tău pe parcursul unei săptămâni: câte ating o zonă emoțională reală? Câte sunt despre lucruri pragmatice de suprafață?

Al doilea pas este să schimbi modul în care ghidezi conversația — nu prin discursuri, ci prin întrebări simple:

“Și pentru tine, cum a fost? Ce a însemnat asta pentru tine?”

Copilul care a învățat să evite emoțiile nu devine dintr-odată deschis. Dar dacă întrebările devin un obicei, el înțelege treptat că în acel spațiu este în siguranță.

Reacțiile tale schimbă comportamentul celuilalt

Am ajuns și la întrebarea incomodă: dacă am repetat aceeași discuție de șapte ori și nimic nu s-a schimbat, cum să rămân calmă a opta oară? Amada a răspuns direct: “Dacă ai ajuns să vorbești la a șaptea oară, înseamnă că celelalte șase dăți n-au adus niciun rezultat. Și atunci, schimbi.”

Schimbarea nu înseamnă că reacția ta nu era îndreptățită. Înseamnă că un anumit mod de a reacționa a produs același rezultat de șase ori. Și că merită testat altceva: să asculți fără să evaluezi, să întrebi fără să predai. Principiul depășește cu mult relația cu copilul și definește chiar modul în care reacționăm cu toți cei din jurul nostru, în orice relație din viața noastră.

Ascultă episodul complet pentru a urmări întreaga conversație dintre Flavia Voinea și  Amada Bălțățeanu.