Bine de citit: “În noapte”

Articol de razvanursuleanu, 30 martie 2026, 09:34

Ryū Murakami este poate cel mai cunoscut reprezentant al acelei categorii de scriitori japonezi moderni care încearcă să obțină de la cititori un lucru practic imposibil. Ryū, care în cel mai bun caz nu scrie chiar prost, se chinuie aproape de fiecare dată să îmbine cultura japoneză cu cea occidentală și să-l convingă pe cititor că acest lucru este nu numai firesc, ba chiar a devenit deja banal. Dacă dorește să citească până la finalul textelor, cititorul european sau cel american va trebui să se prefacă împreună cu Ryū că există o conexiune importantă pe care o are cu japonezii, una care ține de respect, sau de limbaj, sau de nuanțe și culori, sau de orice altceva, nu se poate să nu existe măcar una, iar Ryū “o dezvoltă” sub forma unui roman. Sărman Ryū, bufon cu zorzoane kitch și cu medalii false, zămislite din metale ieftine…

Haruki Murakami, care îi este de departe superior lui Ryū Murakami, deși încearcă și el să câștige public occidental amestecând culturile, face acest lucru într-un mod mult mai subtil, precum un jucător de șah foarte răbdător, care își analizează fiecare mutare cu mare atenție. Romanul “În noapte” se încadrează perfect în acest tip de partide de șah purtate cu cititorul. Evident că nici Haruki nu reușește pentru că, repet, este imposibil, dar fiind un scriitor excepțional, creează senzația de “literatură universală” mult mai bine decât o face aproape oricare dintre conaționalii săi.

Ce mi se pare de asemenea absolut fascinant este faptul că toți acești scriitori niponi eșuează în demersul lor literar în dreptul aceluiași obstacol, pentru că nu este posibil să iei un american sau un european, să-l introduci într-un interior japonez – fie acesta o cameră sau o grădină – și să te prefaci că reușește să se integreze în acel loc. Îmi amintesc foarte bine cât de mult se chinuiau Tom Cruise în “Samuraiul” sau Richard Chamberlain în “Shogun” să stea așezați la masă în poziția “seiza” și să facă plecăciuni de fiecare dată când se întâlneau cu cineva. Aproape toate mișcările lor erau forțate, și vorbim aici de niște actori care au avantajul de a trage mai multe duble până reușesc. Și nu reușesc.

Așadar, Haruki Murakami este un expert în prestidigitație literară, și pentru această remarcabilă abilitate recomand fără ezitare romanele și povestirile sale. Și nu pot să nu apreciez în primul rând unul dintre actele sale obișnuite de iluzionism beletristic, și anume “descoperirea de noi conexiuni” între universul japonez și cel occidental, care conexiuni nu sunt altceva decât lucruri comune oricărui loc la care te-ai putea gândi, pentru că neoanele-reclame luminoase, gunoaiele, ploaia ce cade pe asfaltul străzilor sau ironia superficială se pot întâlni și în Mongolia, și în Spania, și în Patagonia capăt de lume, practic oriunde și peste tot.