Povestea animalelor de companie – de la Egiptul Antic la companionii de astazi

Articol de Vicentiu Andrei, 26 octombrie 2014, 08:25

Animalele de companie par un capriciu al zilelor noastre dar nu este așa.
Oamenii din marile aglomerări urbane, încă din antichitate, aveau adesea animale de companie de toate felurile, mai ales cei care aveau o stare materială mai bună.

Unele dintre aceste animale, cum erau pisicile în Egiptul antic – dealtfel venerate sub forma zeiței Bastet – îi apărau pe Egipteni de soareci, care simțeau că unde sunt oameni se găsește mai ușor și de mâncare.

Însă acolo unde sunt șoareci următorii veniți sunt șerpii pentru care șoarecii înseamnă o masă copioasă iar în acele locuri cu clima caldă reptilele chiar de mici dimensiuni prezentau un pericol pentru om din cauza veninului puternic.
Așa că pisicile îi apărau pe egiptenii din orașe de șerpi.

Tot un apărător dar și un colaborator al omului, mai ales la pază și vânătoare este și câinele despre care unii spun că ar fi primul animal domesticit de om.

Și pe acestia îi găsim în legendele lumii antice de pretutindeni, unii ajungând să fie zeificați precum Sirius, câinele de vânătoare al lui Orion.

Se spune că după moartea sa, Orion a fost luat la cer de către zei dar și Sirius credinciosul și inteligentul său câine de vânătoare.
Un alt câine legendar, care a facut și el carieră în mitologie, este Cerber, cel care păzea Infernul.
Cu toate ca era un paznic vigilent si nu permitea nimănui să intre sau să iasă după bunul plac de acolo, el arată o empatie deosebită față de suferința lui Orfeu cel ce cânta ca nimeni altul la liră și care dorea să meargă și să o ceară înapoi zeului morții pe iubita sa.
El va fi singurul căruia conștiinciosul Cerber îi va permite să intre.

Animale găsim insa și în preajma templelor din toată lumea antică: unele dintre acestea fie erau considerate a fi mesagere sau întrupări pământene ale unor zei în vreme ce altele păreau a juca rolul unor purtători de mesaje din lumea cerească spre lumea oamenilor.

Desigur, unele puteau prezice schimbările de vreme, cutremure sau se agitau în preajma producerii unor fenomene astronomice, precum eclipsele de soare.
Alte animale de companie ale unor regi ai lumii antice, fie acestea pisici, câini, diferite păsări domesticite puteau ghici „gândurile viclene„ ale unor indivizi ce fie veneau, fie se aflau în preajma capetelor încoronate sau ale nobililor: se stie că animalele ne simt emoțiile dar și schimbarea stării sufletești și se comportă uneori ca un seismograf al calmului sau dimpotrivă al nervozității noastre, chiar dacă noi reușim să disimulăm destul de bine asta, deseori sub forma unor maniere elegante sau complimente exagerate.

Și pentru că tot am adus vorba de păsări nu se poate să nu îmi vină în minte gâștele care au salvat Capitoliul: aici este vorba de o frumoasă legendă despre un fapt petrecut la Roma când gâătele consacrate Templului Iunonei la apropierea armatei galilor au început să se agite și să scoată sunete ascuțite care i-au trezit pe cei care se aflau pe zidurile orașului și au văzut armata galilor apropiindu-se.
Deși se spune că este doar o legendă se pare că ceva–ceva s-a petrecut prin anul 390 al primului secol.

Însă de-a lungul istoriei și aici vorbim, de antichitate și evul mediu, animalele de companie au avut dublu rol pe lângă regi și prinți.
Mulți dintre aceștia pe lângă supuși care le știau de frică sau care îi iubeau și venerau aveau și mulți dușmani, mai ales din interiorul propriilor lor familii care vizau adesea tronul și averea.
Iar otrava era una dintre cele mai des folosite pentru a atinge astfel de scopuri.
Așa că de multe ori bietele animale curioase se apropiau primele degustarea cu pricina și, fie că șimțeau otrava și refuzau să guste sau dimpotrivă gustau încrezătoare și așa își dădeau viața pentru stăpânii lor deși bietele necuvântătoare nu știau că aceștia sunt regi sau oameni simpli ci doar stăpânii pe care îi iubeau.

Însă unii îsi iubeau foarte mult animalele de companie și nu le riscau viața în nici un fel, le considerau egalele lor și chiar ajungeau să le dea funcții în stat: de exemplu împăratul roman Caligula și-a făcut calul, pe nume Incitatus, senator.
De altfel Caligula, un om de o cruzime infioratoare chiar și pentru acele vremuri, a fost considerat cel mai smintit conducător din istorie.
Se pare că singura ființă la care a ținut și fața de care a încercat să arate o oarecare afecțiune a fost calul său, Incitatus.

Alteori, a avea un anume animal de companie putea semnifica un anume statut social: de pildă în Veneția cele care aveau păuni erau doar curtezanele.

Așa că a face cadou un păun unei femei măritate sau unei logodnice, de pildă, putea însemana o ofensă pentru care un bărbat putea fi provocat la duel.
O pisică persană, de pilda era un cadou scump ce nu îl putea primi decât o aristocrată. Dar să nu uităm vestitul tablou „Doamna cu hermina” al lui Leonardo da Vinci, care o înfățișează pe Cecilia Gallerani, favorita lui Lodovico Sforza, puternicul Duce de Milano.
În tabloul mai înainte amintit ea ține în brațe o hermină vie despre care unii afirmă că era animalul ei de companie în vreme ce alții spun că pictura este pur simbolică, hermina fiind simbolul fidelității.

Exemple are relației dintre oameni și animalele lor pot fi date poate cu sutele de mii și nu ne-ar ajunge o săptămână să vorbim macar despre o mica parte dintre ele.

Cert este că oamenii și animalele au destule în comun și de-a lungul istoriei au învățat multe unii de la ceilalti dar despre aceasta vom vorbi altă dată!