Bine de citit: Femeia nisipurilor
Articol de razvanursuleanu, 6 februarie 2024, 12:42
Aproape de fiecare dată când citesc un roman scris de un japonez îmi amintesc de un interviu dat de un marinar japonez, veteran de război, care spunea că nu îi înțelege pe americani și nici pe europeni, cum de se încumetă ei să riște viețile a zeci de soldați pentru a salva un singur om.
Mai mult decât atât, marinarul spunea că majoritatea națiilor asiatice nu își numără niciodată morții din războaie, pentru că individul în sine nu prezintă importanță, tot ceea ce contează este victoria.
Acesta este și sentimentul meu atunci când îi citesc pe niponi. Personajele din poveștile lor aproape niciodată nu au greutate, nu au un contur ferm, sunt difuze, de multe ori nu au nici măcar un nume, iar „Femeia nisipurilor” nu face excepție de la acest stil de a scrie.
Sursa foto: Razvan Ursuleanu
Singurul personaj care poartă un nume este Niki Junpei, un japonez oarecare, ce poate fi înlocuit cu oricare altul. În timp ce citeam, am avut totuși în minte (de fapt m-am agățat) de figura lui Eiji Okada, actorul care l-a interpretat pe Junpei, pentru că văzusem filmul lui Teshigahara înainte de a descoperi romanul.
Atunci de ce să citim acest roman? Sau altele scrise de autori japonezi, mulți dintre ei considerați a fi emblematici pentru marea literatură?
Îl citim pentru că este un roman genial, un film în cuvinte, în care fiecare loc imaginat de autor este cu nimic mai puțin decât perfect, un roman în care cititorul poate simți fizic mirosul nisipului, pe cel al mării sau pe cel al disperării și poate auzi orice urlet, zgomot sau șoaptă descrisă de Kobo Abe.
„Perfecte. Toate florile sunt perfecte.” îi spune Katsumoto (Ken Watanabe) lui Algren (Tom Cruise) în filmul „Ultimul samurai”. Cuvintele acestea par a fi un motto pentru multe dintre textele scrise de japonezi, acolo unde în afară de ființele umane aproape orice altceva poate atinge sublimul.
Acest fel de a înțelege și de a descrie un univers, în care omul este cel mult un accesoriu literar, se află într-un spațiu cu care găsesc puține conexiuni, dar în același timp nici nu simt nevoia să caut un motiv prin care să-l contest, pentru că acest roman, aidoma tuturor florilor de cireș, este perfect.
