Bine de citit: Robi pe Uranus

Articol de razvanursuleanu, 2 februarie 2022, 09:48

Istoricul danez Sebastian Olden-Jørgensen și istoricul suedez Torsten Thurén au formulat în lucrări diferite câteva dintre principiile de bază prin care se poate determina gradul de încredere în ceea ce privește relatarea unui eveniment istoric. Două dintre aceste principii sunt:

1 – Cu cât o sursă este mai apropiată de evenimentul pe care pretinde că-l relatează, cu atât mai multă încredere putem avea că ea descrie corect istoric ceea ce s-a întâmplat.

2 – Un martor ocular este mai credibil decât o mărturie la mâna a doua, care este mai credibilă decât mărturia unor persoane care au auzit de la mărturii și mai îndepărtate și așa mai departe.

Scriitorul Ioan Popa a fost acolo, pe platforma Uranus, “ostaș trimis la munci”, cum se spunea înainte de 1989 militarilor care erau trimiși să trudească în mină, la Canal sau la Casa Poporului pentru a “contribui la făurirea societății socialiste multilateral dezvoltate”. Iar eu, cititorul care în timpul serviciului militar a fost de asemenea “la cerere” să depănușeze porumbul țării, cred ce a scris Ioan Popa în cartea sa.

Îmi pare nespus de rău pentru represaliile la care a fost supus autorul din partea ministerului apărării imediat după ce editura Humanitas a publicat, în urmă cu treizeci de ani, “Robi pe Uranus”. Ofițeri cu grad înalt din minister și de la Biroul de Presă al Armatei au încercat, și dealtfel au și reușit să-i distrugă acestui om cariera militară. Îmi pare foarte rău, pentru că Ioan Popa nu a făcut nimic altceva decât să relateze ceea ce mare parte dintre tinerii care și-au efectuat stagiul militar înainte de 1989 știau deja.

Și apreciez foarte mult sprijinul pe care câțiva oameni de valoare i l-au adus scriitorului, în anii de după apariția acestui document istoric. Gabriel Liiceanu, în revista 22 (1992), Matei Vișniec într-o cronică de carte apărută pe site-ul Radio France International (1994)… Și au mai fost și alții, din păcate mult prea puțini…

Istoria nu iartă pe nimeni. Iar ordinea cronologică a evenimentelor cu atât mai puțin. Biroul de Presă al Armatei s-a năpustit să-l denigreze pe Ioan Popa. Asta se întâmpla în 1992, reamintesc acest lucru. În conformitate cu afirmațiile celor de la B.P.A. autorul era pur și simplu un fel de paria recalcitrant, tolerat “în mod excepțional, în climatul de corectitudine și înțelegere promovat de ministrul apărării naționale” (citat din textul remis de M.Ap.N. redacției Revistei 22 și publicat în 1992).

Ce păcat că B.P.A. nu și-a studiat propria istorie, înainte de a se angaja “cu toate forțele” în această operațiune militară de distrugere a inamicului patriei… Dacă ar fi făcut acest lucru, ar fi descoperit ce afirma în martie 1990 scriitorul Vasile Preda, redactor la Viața Armatei, o publicație cu care, măcar din bun simț dacă nu din profesionalism, B.P.A. ar fi trebuit să aibă o oarece legătură. Vasile Preda spunea „Ioan Popa este unul dintre puținii tineri ofițeri talentați ai Armatei noastre (dacă nu cumva chiar singurul) care au reușit să debuteze editorial în ultimii ani, să treacă, adică, prin complicatul baraj administrativ și ideologic impus abuziv tuturor celor nou sosiți la poalele Golgotei literaturii, mai ales dacă ei purtau uniforma Armatei. Peste aceasta, din câte cunoaștem, Ioan Popa a trebuit să se lupte continuu cu optica dogmatică a unor ierarhii.”

De fapt, pentru știința numită istorie, efortul ingrat al celor de la B.P.A. nu prezintă niciun fel de relevanță. Ceea ce este important, și va rămâne, se poate defini prin cuvintele spuse de academicianul Eugen Simion în anul 1992: „Deși nu am calitatea de critic literar, îmi permit să sugerez că singur ultimul roman, Robi pe Uranus, publicat de dl Ioan Popa, îl recomandă pe autor pentru calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor. Sunt pagini în acest volum care ar merita incluse, pentru valoarea lor, în manualele școlare.”