Bine de citit: “Legendele Șefului de Gară”
Articol de razvanursuleanu, 16 aprilie 2020, 08:29
Când eram mic, ne-au pus să citim “Amintiri din copilărie”, și am citit, și ne-a plăcut, doar că nu erau amintirile noastre. Puștimea din școala generală nr. 117 și de pe lângă blocurile din Militari n-avea treabă cu Ozana cea frumos curgătoare și limpede ca cristalul. Mai ajungeam din când în când la ștrandul Ciurel, și foarte rar la Dâmbovița, pentru că era departe, dar apă limpede ca cristalul nu se găsea decât la ștrandul Lido, sau cel puțin așa ne spusese cineva, pentru că nu ne aventuram până acolo. La Lido era altă puștime și nu ne amestecam între noi.
Nică a lui Ștefan a Petrei se juca cu lemn și cu țărână, era din altă gașcă. Noi eram generația asfaltului, a metalului, a carbidului și a cretei, ne plăceau betonul și trenurile din Gara de Nord, făceam experimente cu magneziu împrumutat din laboratorul de chimie și trăgeam cu invizoace de sârmă, era obligatoriu ca totul să doară, să bubuie și să zdrăngănească.
Acestea sunt amintirile noastre.
Și după ce anii ce fac să dispară tot ce nu a fost interesant de-a lungul vieții au trecut, peripețiile și aventurile noastre de atunci au început să se strecoare în cărți. Una dintre ele este “Legendele șefului de gară”, cartea lui Adrian Petru Stepan. Adrian e din Timișoara, alte alei, alte case și blocuri dar de fapt aceleași, super gașcă si acolo, păcat că nu ne-am întâlnit, ne-am fi înțeles bine. Fete, trenuri sau comori îngropate, am fi avut despre ce să vorbim.
“Trenul meu pleacă vineri la prânz. Și se întoarce doar duminica. Gara ta e tot acolo?”
Gările nu au plecat nicăieri, doar că zgâmboii de atunci, gonind mereu nebunește, au ajuns în alte locuri și s-au apucat să crească mari. Iar cei ce au rămas în locul copilăriei noastre și care au înaintat prin ani fără să plece, părinți și vecini deopotrivă, îi așteaptă să se întoarcă, pentru că “oamenii sunt singurele mamifere care se bucură când li se întorc puii în cuib, nu atunci când pleacă să descopere depărtările”.
Am râs mult, citind această carte. Și am fost și trist, privind prin ochii autorului siluetele celor din trecut, cărora doar amintirile noastre le mai dau consistență și culoare.
“Legendele șefului de gară” este un obiect cu sclipici, ar spune un copil. Iar cineva mai mare ar spune că este o bijuterie literară.
Și da, Adrian Petru Stepan, ai dreptate, Nihil Sine Deo, așa cred și eu.
