Două femei în cautarea rădăcinii răului
Articol de cristina.toma, 27 ianuarie 2020, 16:52
Adesea m-am întrebat dacă marile tragedii ale istoriei-despre care de cele mai multe ori se pomenește doar statistic – sunt doar colective sau dacă fiecare dintre ele este formată din alte sute de mii sau chiar milioane de tragedii individuale. Iar întrebarea aceasta îmi vine în minte mai mult ca niciodată acum când Europa comemorează 75 de ani de la caderea lagărelor de exterminare naziste si intrarea trupelor aliate în aceste locuri.
Soldații și ofiterii care au intrat acolo nu au putut uita toată viața ceea ce au văzut. Șase milioane de oameni nevinovați își găsiseră sfârșitul acolo. Cei care au reușit să supraviețuiască nu au putut uita nici măcar în parte cele care s-au petrecut: și-au pierdut acolo părinți, soți, soții, copii, bunici și chiar ei cei care au supraviețuit erau destinați morții. Unii chiar în pofida acestor amintiri si-au refăcut viața: si-au căutat slujbe, si-au făcut familii, s-au întors la studiile pe care au fost obligați să le abandoneze, sau s-au dus să studieze, unii – si nu puțini chiar au devenit somități în domeniile lor. Dintre supraviețuitori s-au ridicat medici care si-au dedicat viața vindecării bolnavilor sau găsirii leacului pentru unele boli ale trupului și ale sufletului. Însă indiferent de viața care si-au clădit-o, multi ani nu au vorbit despre ceea ce s-a întâmplat acolo la Auschwitz, Dachau, Babi Yar sau alte lagăre deoarece credeau că ura nu se va mai manifesta niciodată cu atâta violență, iar unii credeau că ura nu va mai exista. În mințile tuturor, însă, a rămas o întrebare ”Cum a fost posibil?”
La această întrebare au încercat să răspundă si două doamne care după ce au supraviețuit Holocaustului au încercat să găsească rădăcina răului și cum anume oameni care ar fi putut deveni buni, care ar fi putut avea o viață – dacă nu fericită macar normală au devenit ucigași cu sânge rece a semenilor lor nefiind impresionați nici de privirea îngrozită a bătrânilor și nici de inocența din ochii copiilor pe care i-au trimis la moarte printr-un simplu gest.
Cele două doamne despre care aminteam puțin mai sus sunt Hedi Fried și Alice Miller. Numele lor ar putea spune ceva celor preocupați în special de psihologia copilului. Amândouă au ajuns la concluzia că răul a fost sădit în generații întregi de oameni începând cu copilăria lor.
Hedi Fried – s-a născut in anul 1924 la Sighetul Marmației, unde a avut o copilărie obișnuită pentru acea vreme, familia fiind formată din părinți și doi copii: Hedi si sora ei. Școala au făcut-o tot acolo. În 1944 este deportată cu întreaga familie și cu alți evrei din Transilvania de nord în lagărul de concentrare de la Auschwitz. Părinții și alte rude apropiate mor acolo. Ea, împreună cu sora ei sunt transferate în lagărul de muncă de la Bergen Belsen. Acolo le vor găsi trupele aliate care vor intra în lagăr. În 1945 împreună cu sora sa vor cere să meargă în Suedia. S-ar fi întors în locurile natale dar acolo nu mai erau și nu aveau să mai fie niciodată părinții, bunicii, veri, unchi, mătuși, prieteni care pieriseră iar amitirea vieții dinainte ar fi fost foarte dureroasă pentru cele două tinere. Vor cere să meargă în Suedia, o tară, în care auziseră ele, că nu a fost război. Nici viața aici nu a fost ușoară. A trebuit să se adapteze la o țară nouă, să învețe o altă limbă și, mai presus de toate să învețe să fie din nou ea. Răbdarea si înțelegerea noilor ei prieteni suedezi au ajutat-o mult. S-a căsătorit – tot cu un fost supraviețuitor al lagărelor de concentrare – a facut trei copii, a rămas văduvă de tânără, a trebuit să preia afacerea sotului ei, cu materiale medicale consumabile -lucru foarte greu la început, si-a facut un nume în branșa afacerilor de acest gen.
A vizitat de câteva ori țara natală împreună cu cei trei băieti. Când aceștia au crescut si au putut prelua afacerea familiei, Hedi Fried s-a retras din afaceri si s-a înscris la Universitate unde a studiat psihologia. Începe să facă terapie cu supraviețuitori ai Holocaustului care în ciuda anilor care trecuseră erau bântuiți de coșmaruri si amintiri. Însă în mintea ei tot revine o întrebare: Cum de așa ceva a fost posibil? Ce anume îl face pe un om atât de crud încât să își tortureze și să își ucidă semenii?
A inceput să facă studii aprofundate despre mentalitațile și educația copiilor cu mulți ani înainte, la sfârșitul secolului 19 si începutul secolului 20. Aceasta avea să fie și teza ei de dctorat în psihologie. Concluzia la care Hedi Fried a ajuns a fost aceea că rădăcina răului declanșat mai târziu se afla în educația rigidă, în care copilul trebuia doar să se supună regulilor adulților, să nu întrebe nimic, să nu comenteze nimic. Așa au fost crescuți copiii roboți care mai târziu au devenit ucigasi roboti preocupați doar de îndeplinirea unor ordine nu și de consecințe și rezultate.
Hedi Fried are numeroase cărți scrise dintre care patru au fost traduse și în limba română: ”Frânturi dintr-o viață.” ”Drumul la și de la Auschwitz”, ”A treia viață, Pendulul Vieții” – ”Fragmente, experiente, reflecții – Date istorice și îndrumător pentru profesori”.
În 2015 a fost distinsă cu Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler, la propunerea ministrului afacerilor externe, „în semn de profund respect pentru suferințele îndurate, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în lagărele de concentrare de la Auschwitz-Birkenau, pentru contribuția deosebită avută la promovarea valorilor toleranței și la mai buna cunoaștere a istoriei Holocaustului – o tragedie pe care omenirea nu trebuie să o mai cunoască”.
A doua doamnă despre care vreau să vă povestesc este Alice Miller, cunoscută publicului românesc, în special părinților dar și celor care lucrează cu copii, pentru cărțile ei dedicate psihologiei copilului.
Alice Miller s-a născut într-un mic orășel polonez, Piotrokow Trybunalki cu numele de Alicjia Englard. Era fiica cea mare a lui Gutta si Meyelech Englard și mai avea o soră Irene. În anul 1931, când Alice avea 9 ani familia se mută la Berlin datorită serviciului tatălui. Aici Alice si sora ei vor merge la școală și vor învăța germana, lucru care mai târziu avea să le salveze viața. În anul 1933 datorită venirii la putere a național socialiștilor familia Englard este nevoită să se întoarcă în Polonia, în orașul de unde plecaseră. După învadarea Poloniei de către germani familia Englard, la fel ca alte familii evreiești se va muta în Ghetoul înfințat în localitate. Alice va evada din Ghetou își va lua numele de Alice Rostowska si va pleca la Varșovia, unde va reuși să supraviețuiască în timpul războiului. Va reuși să își scoată din Ghetou mai târziu mama și sora. Tatăl ei, în schimb nu va reuși să plece din ghetou, el găsindu-și sfârșitul acolo. În anul 1946 ea se va muta în Elveția unde va deveni studentă la Universitatea din Basel. În anul 1949 se va căsători cu sociologul Andreas Miller. Va lua numele de Alice Miller. În anul 1953 ea își va lua doctoratul în psihologie. Ca psiholog se va apleca în special asupra traumelor si dramelor cu care adesea copii se confruntă.
În discursul său Alice Miller asociază psihanaliza cu „pedagogia neagră”, pune abuzul psihologic în copilărie la baza tuturor nevrozelor si psihozelor. Ea a sustinut că toate formele de boală mintală, de dependență, de crimă, precum si aderarea oarbă la o sectă religioasă sunt cauzate în ultimă instantă de furia și suferinta refulate ce rezultă din traumele inconstiente nerezolvate din copilărie. Ea a analizat din aceasta perspectiva viata unor figuri problematice ale istoriei, realizand între altele psihobiografia lui Adolf Hitler si a lui Jürgen Bartsch, despre care afirma ca au suferit de abuzuri parentale repetate. Cărțile ei au fost traduse și în limba română.
