Dusmanul dusmanului meu….
Articol de Cosmin Boroiu, 8 mai 2013, 15:38 / actualizat: 4 iunie 2014, 15:51
Americanii au un sfat, valabil pentru toti cei care ajung, la un moment dat in pozitii de decizie „Don’t believe in your own bullshit” ceea ce in traducere ar insemna ca trebuie sa fii destul de lucid sa nu crezi in prostiile cu care ai incercat (si poate ai si reusit), sa-i convingi pe altii.
„Dusmanul dusmanului meu este prietenul meu” poate fi un rationament suficient de bun pentru un politician ca sa justifice in ochii opiniei publice, interne si/sau internationale, decizii si actiuni greu de justificat in momente de criza, dar supralicitarea (naiva, sau premeditata) are rezultate mai grave decat raul despre care se spune ca se dorea sa fie indreptat.
S-a intamplat in anii 80, cand URSS a intervenit in Afganistan, iar Statele Unite au decis sa ajute prin toate mijloacele talibanii care luptau impotriva rusilor.
I-au inarmat (modern), i-au instruit (eficient), i-au finantat (generos), ca sa descopere, douazeci de ani mai tarziu, cu oroare si indignare, ca aceeasi talibani nu le sunt deloc recunoscatori, ba chiar dimpotriva.
O greseala de rationament pe care toata lumea democratica incearca, acum, cu multe sute de vieti sacrificate si multi bani cheltuiti, sa o indrepte.
Fara rezultat. Nici pana in prezent, nici in viitorul previzibil.
S-a intamplat in anii 90 in timpul razboaielor din Iugoslavia, cand iarasi cineva, acolo sus, a decis ca sarbii sunt „baietii rai”, care nu au niciodata dreptate, iar ceilalti sunt „baietii buni”, care au intotdeauna dreptate.
Rezultatul este ca Europa Occidentala s-a umplut de azilanti politici albanezi care au adus cu ei si un sistem mafiot atat de dur incat politistii locali s-au vazut repede depasiti de situatie si sunt in continuare depasiti.
Celalalt rezultat este aparitia unei non-entitati pseudo-statale, Kosovo, care supravietuieste numai sub perfuzia de bani internationali.
S-a intamplat si in 2011, cand diplomatia internationala a preferat sa ignore avertismentele ca revolta anti-Ghaddafi din Libia era in realitate o lupta intre triburi si avea prea putin de-a face cu ideea de democratie.
Dusmanii dusmanului comun au fost ajutati, dusmanul comun a fost eliminat, dar, in loc de multumire, dusmanii dusmanului comun n-au gasit nimic mai bun de facut decat sa-si caute alte tinte, anume ambasadele si consulatele celor care au avut condamnabila naivitate sa creada ca le-au cumparat bunavointa.
Mai nou, s-a intamplat la Chicago, cand americanii au descoperit ca cei doi atentatori nebuni de la maraton primisera viza de sedere in Statele Unite pe considerentul ca erau …refugiati politici.
In vesela frenezie inconstienta a simplificarii istoriei, Washingtonul a hotarat ca Cecenia este victima inocenta a imperialismului rusesc, deci cecenii sunt victime inocente, deci victimele inocente trebuie adapostite.
Avertismentele (venite de la Moscova, dar nu numai) ca ceea ce se intampla in Caucaz are ramificatii fundamentaliste mult mai profunde, cu pericole pentru lumea intreaga, au fost ignorate.
Oare cate „greseli” de felul asta vor mai trebui sa fie facute pana cand sa devina clar, odata pentru totdeauna, ca „Dusmanul dusmanului meu NU este prietenul meu”?
De Rasvan Roceanu
