”Re de Dacia – un proiect de la sfarșitul Evului Mediu” si o carte de istorie ce bate orice ficțiune

Articol de cristina.toma, 17 noiembrie 2018, 10:00 / actualizat: 17 noiembrie 2018, 14:55

O carte pe care nu ar trebui să o lăsăți necitită în această toamnă – mai ales dacă istoria vă stârnește curiozitatea este “Re de Dacia-un proiect de la sfarșitul Evului Mediu” scrisă de doi reputați istorici, Ioan Aurel Pop președinte al Academiei Române și profesor al Universitații Babeș-Bolyai de la Cluj, și Alexandru Simon, membru al Global Young Academy și cercetător al Academiei Române. Cartea a apărut la editura Școala Ardeleană și este un proiect dedicat Centenarului Marii Uniri.

Relatarea si analizarea faptelor istorice din această carte încep în cancelaria Republicii Sfântului Marcu, unde Dacia a făcut parte – în mod oficial în acte – alături de Regatele Ungariei, Poloniei şi – ulterior – al Croaţiei dintr-o singură unitate regională, situată spre marginea răsăriteană a Creştinătăţii, de la începutul primăverii anului 1496 şi până după bătălia de la Mohács – din 29 august 1526, supraviețuind sigur până în iarnă anului 1527-1528. Prin Dacia, teritoriile locuite de români au primit în mod generic o formă de entitate statală unitară, specifică epocii Renașterii, entitate demnă de o posibilă reconstituire concretă în viitor. Formula era conștientizată de către liderii politici notabili de la sfârşitul Evului Mediu -şi nu doar de către cărturarii umaniști, tocmai când se produceau finalul Reconquistei iberice și descoperirea Americii  adica in anul 1492, ca și acceptarea europeană a stăpânirii turce pe Bosfor -însuşi Leonardo da Vinci grăbindu-se să-i propună sultanului Baiazid al II-lea, la 1502, un pod peste strâmtori. Unghiul de sud-vest al Europei se debarasa de islam, cel de sud-est acceptă islamul, în clipă în care vechiul continent își revărsa preaplinul, inaugurând expansiunea europeană peste mări. Era, ante litteram, o încercare spectaculoasă de trecere „de la mica la marea Europă”, nevalidată deocamdată spre est, dar reușită spre vest, spre Lumea Nouă. Dacia se adăuga acum noii arhitecturi europene, pe fondul vechii Republici Creștine, dar cu privirea ațintită spre viitor.

Ideea politică a Daciei a precedat, însă, cu cel puţin şapte ani apariţia numelui respectiv în registrele Serenissimei. Astfel, Dacia a luat, după cum era firesc pentru acele vremuri, chip monarhic, încă de la începutul anului 1489, prin re de Dacia adică „regele Daciei”. Acesta a fost aşezat de „serviciul secret” al  celui mai bogat stat italian de la acea vreme -Ducatul Milanului- după regii Ungariei, Matia Corvin şi Poloniei, Cazimir al IV-lea şi înaintea regelui Boemiei Vladislav al II-lea, fiul lui Cazimir şi mai apoi şi rege al Ungariei şi a ducelui Ioan Corvin, fiul lui Matia. Pe acesta din urmă, Matia și-l dorea urmaş măcar peste Bosnia şi Croaţia, ceea ce s-a împlinit în cazul Croaţiei, Ioan devenind şi nobil şi cetăţean al Republicii în anul apariţiei venețiene a Daciei, adică la 1496. Titlul de „rege al Daciei” a fost agreat la acea vreme inclusiv de către Matia Corvin -după cum o arată cifrul folosit de Milano în corespondenţa cu monarhul de la Buda şi Viena-, cel care stăpânea peste cea mai mare parte a vechii Dacii române, tot el dăruindu-i lui Ştefan al Moldovei o „piatră” de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa, piatră pe care principele român, proaspăt posesor de domenii în Transilvania, a încastrat-o în zidurile cetăţii sale de scaun de la Suceava. „Coroana regală” a Daciei a fost girată şi de Roma, cea care în iarnă anului 1488-1489 restabilise relaţiile dintre Matia şi Ştefan, în vederea unui congress-l-am numi astazi- antiotoman plănuit pentru acel an şi amânat pentru 1490.

Si astfel, in ”Re de Dacia-un proiect la sfarsitul Evului Mediu”, vom afla despre regi, planuri, documente secrete, scrisori încifrate, nume de principi dar si alte personalitati ale istoriei dar si ale altor domenii care nu credeam ca ar avea vreo legătură între ei.

Iar istoria-desi bate orice fictiune în această lucrare- nu are multe meander si situatii neașteptate,  vă las pe voi să aflați singuri ce s-a inatmplat mai departe și care sunt urmările acestei idei atunci când veți citi cartea ”Re de Dacia” pe care nu o veți mai lasă din mâna până când nu veți întoatece și ultima pagină.