Cine a câştigat la Helsinki?
Articol de , 19 iulie 2018, 11:05
Haideți să presupunem că la summit-ul informal de la Helsinki din 16 iulie nu a câștigat nimeni și nu a pierdut nimeni.
Am citit comentarii, analize și editoriale post-factum și cam toți autorii lor își declarau dezamăgirea că Donald Trump nu a folosit ocazia ca să dea de pământ cu Vladimir Putin, să-i arate cât de solidare și intransigente sunt și vor fi și NATO și UE față de Rusia ticăloasă, cum s-a săturat lumea de manevrele murdare ale Moscovei, cum a venit vremea ca Putin să se dea pe brazdă și să înapoieze Ucrainei Crimeea, cum a vrenit și vremea ca Rusia să înțeleagă că nu mai e ce a fost odinioară și să se resemneze cu situația, etc. etc.
Pe scurt analiștii se așteptau ca de la acele discuții, în conferința de presă să iasă un Putin plin de vânătăi și spășit și un Trump victorios, iar faptul că nu a fost așa, că cei doi s-au afișat mai mult decat prietenoși, i-a indignat pe foarte mulți.
Citeam un comentariu al cărui autor era de-a dreptul scandalizat că Trump a declarat că Rusia nu este un adversar, ci un competitor, deci implicit a tratat Moscova ca pe cineva care are cuvântul său de spus în balanța de puteri a lumii. Ar fi fost mai bine, mai productiv pentru pacea lumii, dacă Rusia, ca sa respectăm adevărul istoric, ar fi fost tratată ca marea învinsă a războiului rece, care nu are decât dreptul să tacă?
Alt comentator era indignat că șeful Casei Albe nu a folosit conferința de presă ca să repete lista de reproșuri pe care Occidentul le aduce politicii lui Putin, începând cu Siria și terminând cu amestecul în alegerile americane. Ar fi fost mai bine, mai productiv pentru pacea lumii, mai confortabil pentru moralul nostru, dacă acea conferință de presă ar fi fost un lung șir de acuzații reciproce?
Să fie clar: nu știm ce anume au discutat cei doi timp de câteva ore, deci nu știm ce și câte lucruri au fost spuse, sau nu au fost spuse, verde în față. Cu siguranță că în spatele ușilor închise s-au pronunțat cuvinte dure, s-au afișat poziții intransigente în unele privințe, poziții conciliante în altele, au fost și pumni în plex și strângeri de mână, că de-asta există negocierile. Dealtfel, în conferința de presă Putin a și afirmat că Donald Trump ”continuă să susțină că anexarea (Crimeei – n.r.) s-a produs ilegal, avem însă puncte de vedere diferite pe acest subiect”, deci a recunoscut că cel puțin pe unele aspecte nimeni nu a cedat nimic.
Dar ar fi fost realist și, repet, util pentru pacea lumii să ne așteptăm ca după summit să avem în conferința de presă imaginea unui invingator alături de cea a unui învins ? Sau, poate, imaginea a doi lideri politici cu fălcile încleștate, schimbând priviri piezișe și înțepături verbale, fiecare cu certitudinea adevărurilor proprii, fiecare nedorind să arate că a cedat ceva?
În criticile venite din America, cele pe care am apucat să le citesc, am remarcat cum se repeta acuzația că în conferința de presă Trump a avut o “bad performance” ca și cum ar fi vorba de un spectacol la capătul căruia cineva merită aplauze, sau huiduieli.
Evident, criticile vizau doar conferința de presă, pentru că, așa cum spuneam, ce s-a discutat în realitate și ce s-a decis în realitate nimeni nu știe, deci nu poate nici să critice nici să laude.
Și dacă timp la Helsinki cei doi lideri, pur si simplu, au discutat cu cărțile pe masa, fiecare conștient de atuurile celuilalt, fiecare respectându-l pe celălalt și fiecare dorind sincer să ajungă, pe cât posbil, la o înțelegere cu celălalt?
