REȚETA NEFERICIRII

Articol de , 5 ianuarie 2018, 12:37

O glumă (care, ca orice glumă, are un strop de adevăr) spune că unul din secretele de a fi nefericit este de a avea suficient timp la dispoziție să te gândești dacă ești, sau nu, fericit.

Oricât i-ar supăra pe unii, cifrele economice ale României pe 2017 sunt în cea mai mare parte bune: creștere a PIB-ului de 7%, producția industriala mai mare cu 9%, salariul mediu real crescut cu 10% intr-un an,  cu 10% mai mulți bani depuși de romani la bănci față de 2016, cu 14% mai  multe autoturisme cumpărate decât in 2016, cu 10% mai mulți turiști, recolta agricolă la un record istoric etc.

Și totuși, cel mai recent sondaj IRES arată că doar 54% dintre romăni cred că anul 2017 a fost  la fel de bun, sau mai bun, decât 2016, în timp ce 45% cred că a fost un an mai prost.

Pesimismul afișat a devenit «trendy», aproape o obligație civica și morală, în timp ce optimismul pare să fie ceva de neam prost.

«Dubito ergo cogito» spune filozoful și cum orice român simte nevoia să demonstreze că el «cogito» se simte obligat să arate tuturor că «dubito» tot timpul.

Oameni de afaceri care și-au înzecit, sau chiar însutit averile în ultimii 20 de ani, așa cum arata diferitele Top-uri, povestesc cu maximă seriozitate cum au ajuns ei la limitele disperării, la marginea falimentului, cum supraviețuiesc doar printr-o minune de voință personală și numai printr-o altă minune nu și-au luat lumea în cap.

Firme care au in Romania rate de profit la care nici nu îndrăznesc să spere în țările lor de origine flutură insistent amenințarea că își vor închide porțile.

Cu cât se  înmulțesc mașinile pe străzi, cu  cât oamenii cumpăra mai mult și au curajul să ia credite mai multe, cu cât mai mulți români de bucură de vacanțe frumoase, aflăm de la analiști că ar trebui să fim unanim triști pentru că în realitate avem creștere economică ne-sănătoasă (de-aici ar trebui să înțelegem că exista și scădere economică sănătoasă).

Pe măsură ce dezvoltatorii imobiliari nu ezita sa construiască mai mult și mai scump fiind siguri că găsesc clienți, pe măsură ce rețelele de magazine se extind pentru că simt, au încredere și vor să profite de creșterea pieței, pe măsură ce din ce în ce mai multe firme au ajuns să aibă mai multe contracte decât pot să acopere și caută personal, aflăm de la persoane cu figuri grave că astăzi este mai rău decât ieri, că mâine va fi cu siguranță mai rău decât astăzi, că există o conspirație pentru a ține țara în sărăcie și că de 28 de ani nu s-a schimbat nimic decât în rău, foarte rău, extrem de rău.

Că aceleași persoane cu figuri grave poartă la mână ceasuri pe care in1989 nici n-ar fi  îndrăznit să viseze că le pot cumpăra, că au mașini la care în 1989 se uitau doar un revistele străine, astea sunt mici detalii; important este că trebuie să-i convingem pe toți că Romania are un prezent nenorocit și un  viitor și mai nenorocit, de la care doar sfaturile acelor persoane o pot salva. Eventual.

La aceasta se adaugă frenezia de a publica și comenta pe larg orice declarație și orice știre care are, sau pare că ar avea, conotații negative, oricât de mici, dublată de ignorarea completă, sau, în cel mai bun caz, de minimizarea oricărei declarații, sau oricărei știri bune, indiferent din  ce sursă vine ea.

A devenit aproape o datorie să îi pui pe cei de la Banca Natională să repete până la exasperare că o variație a cursului de schimb de plus, sau minus 1% în  câteva săptămâni nu înseamnă nimic într-o economie de piață, pentru ca apoi să rămâi la ideile tale, semn că oamenii aceia și-au răcit gura degeaba.

Că s-ar fi putut și se poate să fie mult mai bine, că sunt eșecuri, multe, acumulate în timp, promisiuni neonorate, multe, acumulate în timp, șantiere neterminate de prea mult timp, contracte de dezvoltare de multe miliarde amânate până la exasperare, bani europeni, mulți, încă nefolosiți, sau prost folosiți, că există domenii care se afla încă în criză, asta este un lucru clar, incontestabil și, dealtfel, necontestat de nimeni.

Așa cum va trebui, din păcate, să ne obișnuim cu realitatea repartizării profund inegale (și din ce în ce mai inegale în toata lumea) a bunăstării, ca una din tarele inevitabile ale economiei de piață pe care am adoptat-o de bunăvoie și nesiliți de nimeni în 1990.

Dar de aici până la cultivarea insistentă a catastrofismului ca regulă de viață și ca rețetă de rating în talk-show-uri este o distanță mult prea mare pe care nimeni care are un minim de decență nu ar trebui să o străbată indiferent de ce și de cât de mult are impresia că are de câștigat el personal dintr-un asemenea demers.