Cum să recunoști greșeala fără să-ți pierzi autoritatea

Articol de Vicentiu Andrei, 19 octombrie 2026, 06:22

Părinții greșesc în fața copiilor mai des decât le-ar plăcea să admită: ridică tonul, trag concluzii pripite, dau crezare unei singure versiuni a poveștii. Mult mai rar își recunosc însă greșeala cu voce tare. În cel mai recent episod al podcastului „Cum să…? Răspunsuri simple pentru părinți”, Flavia Voinea și Amada Bălțățeanu discută ce se întâmplă cu autoritatea unui părinte atunci când spune „am greșit” și de ce tăcerea poate costa mai mult decât o scuză.

Discuția pornește de la o observație simplă: copiii întâlnesc rar adulți care își cer scuze. Un profesor care recunoaște că a ridicat tonul fără motiv sau un prieten care admite că a exagerat într-o ceartă sunt mai degrabă excepții. „Dacă nici noi nu facem asta, de unde să învețe copiii noștri modelul ăsta?”, se întreabă Flavia Voinea, amintind că asumarea unei greșeli este, la bază, o formă de responsabilitate.

Totul începe acasă

Pentru Amada Bălțățeanu, răspunsul trimite inevitabil spre familie. Școala, grupul de prieteni sau celelalte medii în care se mișcă un copil nu pot fi schimbate după voia părintelui, așa că acasă rămâne unul dintre pilonii pe care se construiește acest model. „Foarte mult din greutatea asta cade chiar pe noi”, spune ea.

Teama de a pierde autoritatea

De ce le este atât de greu părinților să recunoască? Principalul obstacol, convin cele două gazde, este frica de a-și pierde autoritatea. Părintele se teme că, odată ce admite o greșeală, copilul i-o va aminti la prima ocazie și că imaginea adultului care le știe pe toate se va fisura. În episod este descris chiar un mecanism: cine recunoaște că a greșit o dată se arată capabil să mai greșească, deci nu mai este un super-erou, ci un om.

Amada Bălțățeanu răstoarnă însă premisa. „Autoritatea ta, în momentul în care admiți că s-a întâmplat ceva greșit, nu este știrbită”, explică ea. Părintele recunoaște doar că, într-un anumit moment, s-a grăbit să tragă o concluzie, a ascultat o singură parte sau nu a verificat povestea cu toți cei implicați. Mai mult, greșeala poate deveni o lecție comună: dacă m-am grăbit, nu mai trebuie să facem așa, nici eu, nici tu.

Iar imaginea adultului infailibil nu rezistă oricum. Copiii le spun adesea părinților, cu ironie, că ei au mereu dreptate, semn că știu foarte bine că nu este adevărat. Decât să susțină o imagine falsă, părintele poate alege să le arate cum se comportă un adult responsabil și asumat atunci când greșește, adică exact ce și-ar dori ca ei să facă peste ani.

Trei pași pentru o scuză care contează

Iată propune o structură simplă. Primul pas este despre părinte și doar despre el: recunoașterea greșelii, fără justificări și fără să-l aducă pe celălalt în discuție. Formulări de tipul „am greșit, dar și tu ai zis…” sau „am țipat, dar am avut o zi grea” anulează efectul, pentru că copilul aude justificarea, nu asumarea. „Am greșit că am țipat, punct”, rezumă Amada Bălțățeanu. Scuzele există, probabil, în mintea părintelui, dar el alege să rostească doar cuvintele care țin de ce a făcut.

Al doilea pas se mută spre copil și spre ce a simțit el. Diferența dintre „îmi pare rău că am țipat” și „îmi pare rău că te-ai speriat” nu este una de nuanță: în a doua variantă, părerea de rău se leagă de emoția celuilalt. Astfel, copilul învață la rândul lui să facă trecerea de la propria persoană la relație și să înțeleagă cum s-a simțit celălalt.

Al treilea pas este o concluzie orientată spre viitor: ce va face părintele altfel de acum încolo, fie că va verifica lucrurile înainte să reacționeze, fie că va amâna o discuție până trece supărarea. Amada Bălțățeanu o descrie „ca o formă de îmbunătățire a mea, a părintelui”.

Capcanele

Cele două gazde atrag atenția și asupra a două greșeli frecvente. Prima este revenirea asupra subiectului zile mai târziu, pentru a-i aminti copilului cât de repede și-a asumat părintele vina. Copiii filtrează bine mesajele și simt rapid dacă vorbele unui părinte sunt autentice, iar uneori cel mai potrivit lucru este să închizi discuția și să taci.

A doua capcană este scuza spusă în grabă. „Problema noastră nu este că nu-l spunem. Problema e că trecem foarte repede peste asta”, observă Amada Bălțățeanu. Un „îmi pare rău” rostit din vârful buzelor bifează formal procesul, dar nu lasă nicio urmă. Contează cele două minute dedicate exclusiv celor întâmplate și trăirilor celuilalt, momentul în care scuza marchează cu adevărat, pentru ambele părți, și care sprijină comunicarea și relația de mai târziu.

Concluzia episodului este formulată simplu: greșelile nu ar trebui ascunse sub preș, pentru că sunt firești, iar copiii au nevoie să vadă cum reacționează un om asumat atunci când greșește.