Cum să faci din septembrie un nou început, nu un nou proiect?
Articol de Vicentiu Andrei, 14 septembrie 2026, 06:56
Sezonul nou al podcastului “Cum Să” începe exact în punctul în care se află, în fiecare septembrie, milioane de familii: în mijlocul pregătirilor pentru școală.
Flavia Voinea și Amada Bălțățeanu deschid primul episod al noului sezon cu o întrebare simplă, dar rar pusă cu adevărat: de ce simțim nevoia să “resetăm” un copil la fiecare început de an școlar?
“De ce facem asta la fiecare început de an școlar? De ce dorim să resetăm un copil?”, întreabă Flavia, făcând paralela cu propriile noastre obiceiuri de adulți. “Eu văd în septembrie pentru copii, ianuarie pentru adulți”, spune Amada, amintind de promisiunile tipice de început de an – mai multă disciplină, mai puțin telefon, mai multă rutină – care, la fel ca cele ale copiilor, se dizolvă adesea în câteva săptămâni.
Amada Bălțățeanu explică diferența esențială dintre modul în care adulții trăiesc acest moment și modul în care îl trăiesc copiii. Pentru cei mici, septembrie nu înseamnă neapărat revederea prietenilor sau curiozitatea pentru lucruri noi, ci se asociază, spune ea, cu “dificultate și cu greu”. Este, în cuvintele ei, un mecanism prin care noi, adulții, “dăm trendul” felului în care copilul percepe școala încă de la primele zile.
Discuția se mută apoi spre modul greșit în care sunt formulate, de multe ori, obiectivele pentru copii. Amada atrage atenția asupra unui tipar comun: “Când îi spui unui om să fie mai ordonat, mai disciplinat sau mai atent, înseamnă că îi lipsesc lucrurile astea.” Copilul, spune ea, nu aude un îndemn constructiv, ci o listă de minusuri – iar cu cât lista este mai lungă, cu atât mesajul devine mai demotivant.
Soluția propusă nu este renunțarea la obiective, ci schimbarea modului în care sunt construite. Amada recomandă ca acestea să pornească de la o discuție reală cu copilul, nu de la un discurs impus: “fixează-ți obiective, dar introdu-le treptat” și, mai important, nu singur – “nu le iei tu, le faci împreună cu celălalt”.
Un părinte care spune copilului “nu-ți lua prea multe” este, în opinia ei, exact tipul de părinte spre care ar trebui să tindă fiecare adult implicat în educația unui copil.
Un fir important al conversației este ideea de a observa și de a numi ceea ce funcționează deja bine, nu doar ce trebuie corectat. Amada vorbește despre o tendință culturală mai amplă: “noi, românii, parcă suntem mult mai mult centrați pe lucrurile care nu funcționează […] chiar pierdem din vedere acele lucruri care sigur merg.” Ea insistă că a recunoaște și a consolida reușitele copilului este la fel de important ca a-i îmbunătăți slăbiciunile: “Este greșit să uităm ce e bine, ce funcționează.”
Conversația abordează și riscul unei structuri impuse în totalitate de părinte, oricât de bine intenționată ar fi. Amada avertizează că un copil care funcționează exclusiv într-un program construit de altcineva riscă să nu-și dezvolte propriul mod de organizare: “nu va ști ce să facă” atunci când va trebui să funcționeze fără acel cadru. Motivația externă, spune ea, poate produce rezultate pe termen scurt, dar rareori susține consecvența pe termen lung, dacă nu este dublată de o motivație internă, formulată chiar de copil.
Episodul se încheie cu recomandări practice pentru discuția de început de an: să nu aibă loc într-o duminică, sub presiunea directă a revenirii la școală, și să nu se concentreze doar pe neajunsuri.
Amada propune întrebări simple – “Cum a fost anul trecut? Ce ți-a plăcut? Ce vrei să continui?” – ca punct de plecare pentru un plan construit împreună, nu impus de sus în jos.
Și nu uitați: un plan bun de an școlar nu este un proiect al părintelui dus la bun sfârșit, ci un exercițiu comun de identitate și autonomie pentru copil.