Catrinel Dumitrescu: Succesul unui actor vine după o muncă chinuitor de dulce

Articol de andreiabarsanbfm, 28 mai 2026, 11:19

”Succesul unui actor vine după o muncă chinuitor de dulce”

”Teatrul e frumos în orice sală s-ar juca dacă e viu și adevărat.”

”Important e să rămâi constant în ceea ce gândești, ce simți și ce faci, să nu deraiezi pentru un câștig facil.”

Ar putea fi începutul unui decalog desprins din dialogul purtat cu actrița Catrinel Dumitrescu, în emisiunea ”Spectacol@București:Ro”, pe care fiecare persoană care îl ascultă l-ar putea completa și modifica în funcție pe propria-i raportare la teatru și la viață.

Pe 25 mai, doamna Catrinel Dumitrescu a primit Premiul pentru Întreaga Activitate, la Gala UNITER. A fost un bun prilej pentru a ne întâlni în studioul BucureștiFM și a privi, cu iubire, în urmă. Pentru a vorbi despre anii de studenție, despre începutul său de carieră, dinainte de a intra la facultatea de teatru, despre primul deceniu de teatru, cu diplomă. O oră despre lucruri nepovestite în alte interviuri, oricum puține și ele, fiind o persoană atât de discretă.

Consideră Gala UNITER ca fiind o sărbătoare a teatrului. Și a împărtășit această bucurie cu Marius Bodochi, actorul onorat, de asemenea, cu Premiul pentru Întreaga Activitate, în cadrul acestui eveniment.

I-a fost coleg și de multe ori partener, la Teatrul Național din Cluj-Napoca, timp de 10 ani. ”Am împărțit și bune și rele”, a spus actrița.

”Melodie varșoviană” a fost spectacolul cu care au bătut țara în lung și lat și care a însemnat nu doar un reper în cariera lor artistică, ci și o prietenie frumoasă dincolo de scenă. Le puteți afla din mărturisirea emoționantă a doamnei Catrinel Dumitrescu.

Și-a amintit cu nostalgie și de grija pe care le-o purta regizoarea tehnică, așteptându-i după spectacole, la hotel, când restaurantele erau deja închise, cu masa frumos aranjată, să se simtă sărbătoriți.

La Cluj s-a pliat pe sufletul și ritmul ardelenilor. S-a simțit adoptată pe viață.

A revenit în Teatrul Național după 40 de ani, când primea Premiul de Excelență, oferit de TIFF. În acea seară a putut sta din nou în cabina sa, la masa de machiaj, și a pășit din nou pe scena începutului de carieră. Acel deceniu clujean a fost o perioadă foarte plină, colabora și cu teatrul din Turda, juca și la Sibiu și venea și la București, unde făcea film.

Actrița a evocat și momente importante din perioada studenției. Anii în care Institutul era în clădirea de la Podul Izvor a Teatrului Bulandra au însemnat, pe lângă ceea ce învăța de la profesorul său Octavian Cotescu și de la asistentul Ovidiu Schumacher, șansa de a vedea, seară de seară, marile spectacole create de Liviu Ciulei și extraordinara galerie de actori ai vremii. Și pentru a le fi sursă de inspirație, aveau portretele lor puse pe pereți în sala de curs.

Înainte de facultate, a existat Brăila, cercul de teatru, din perioada liceului și  Teatrul Maria Fillotti, pe a cărui scenă a debutat, la 16 ani,  în spectacolul lui Alexandru Tocilescu, ”Svanevit” de Strindberg. Era teatrul în care și-a petrecut o bună parte din copilărie, locul de muncă al ambilor părinți, mama fiind actriță, tatăl regizor tehnic.

Catrinel Dumitrescu ne-a vorbit cu mare sinceritate și despre ce înseamnă drumul său spre personaj, căutările permanente, acele căutări care nu se încheie nici după seara premierei, dar și despre ceea ce rămâne după ce s-a terminat și ultima reprezentație. Nu și-a dorit personaje, nu a cerut ceva anume. A primit cu bucurie acele roluri care i-au fost date și le-a făcut cum a știut mai bine, iubindu-le ca pe niște copii și despărțindu-se firesc de ele atunci când viața spectacolului se încheia.

Dar! ”Cred că e prima dată în viață când, dacă nu o să îl mai joc, o să îl scot cu tot cu suflet” spune despre unul dintre cele mai impresionante și grele roluri, unul din prezent, Mama, din piesa cu acest titlu a lui Florian Zeller, spectacol de la Teatrul Nottara, montat de Cristi Juncu. ”Iubesc atât de mult acest spectacol!”, mărturisește actrița, în momentul în care știe că în luna iunie contractul său de muncă se încheie.

Însă o carieră nu se încheie niciodată, orice ar impune birocrația sau voința conducerii unei instituții. Actorii rămân pe scenă atâta timp cât au ceva de spus și pentru totdeauna în sufletul spectatorilor.

”În momentele grele, apare de niciunde un om înger care îmi spune o vorbă bună. Pentru mine, premiu asta înseamnă: o strângere de mână, o îmbrățișare, o vorbă…”