167 de ani de la Unirea Principatelor Române

“Mica Unire” nu este deloc un eveniment istoric minor, ci este una dintre pietrele de temelie ale plămădirii Statului Modern Român.  Fără Unirea Principatelor, nu ar fi fost posibilă obținerea Independenței de Stat a României, la 1877 și, mai apoi, Marea Unire de la 1 Decembrie 1918..

La jumătatea secolului al XIX-Lea, Țara Românească și Moldova se aflau sub suzeranitatea Imperiului Otoman, iar Transilvania era înglobată în Imperiul Austro-Ungar. După ce colaboraseră pentru înfrângerea Revoluțiilor democratice de la 1848, cele trei mari imperii – Înalta Poartă, Austro-Ungaria și Rusia Țaristă, se luptau între ele pentru hegemonie la Dunărea de Jos, pentru controlul gurilir Dunării. Dar această regiune a Europei începuse să devină interesantă și pentru puteri Occidentale, precum Imperiul Francez…

Profitând de schimbarea raporturilor de forte dintre puterile europene, în urma unui eveniment ciudat de asemănător cu cele din prezent – Războiul Crimeii, o generație excepțională de politicieni – pașoptiștii, a pus puterile europene în fața faptului împlinit, realizând primul stat românesc.  Mica Unire a adus împreună,  sub titulatura de Principalele Române Unite, Țara Românească și Moldova.   Acestea aveau să fie cunoscute,  mai apoi, drept România Mică sau Vechiul Regat.

 Această Unire a Principatelor a fost, într-o prima fază,  o uniune personală.

Astfel, colonelul Alexandru Ioan Cuza, comandantul micii armate a Moldovei și reprezentantul Partidei Naționale,   condusă de Mihail Kogalniceanu, Anastasie Panu și Manolache Epureanu a fost ales, mai întâi,  Domn al Moldovei, pe data de 17 ianuarie 1859. Pe data de 24 ianuarie 1859, sub presiunea unei mulțimi de 30 de mii de oameni, Adunarea Ad-hoc a Țării Românești l-a ales, in unanimitate,  ca Domn tot pe colonelul Cuza.

Deoarece Convenția de la Paris, din 1858, încheiată de către marile puteri in urma Războiului Crimeii, prevedea doar că cele două Principate își vor alege câte un Domn, nefăcând precizarea că cei doi domni trebuie să fie persoane diferite,  actul politic de la 24 ianuarie 1859 a dus la crearea unei uniuni personale,  sub sceptrul lui Alexandru Ioan Cuza.

Au urmat, apoi,  eforturi diplomatice pentru recunoașterea Unirii Principatelor,  care era considerată de către Imperiul Otoman si de către Austria drept o încălcare a Convenției de la Paris din 1858.

Astfel,  la a doua ședință a noii Conferințe de la Paris, din 1-13 aprilie 1859, dedicată situației din Țările Romane, Franța,  Rusia,  Anglia,  Prusia si Sardinia recunoșteau dubla alegere a lui Cuza, în timp ce Imperiul Otoman și Austro-Ungaria încercau să pregătească o intervenție militară in Țările Române.

 În fața acestei amenințări,  Cuza a ordonat concentrarea armatei moldo- muntene, in tabăra de la Floresti, între Ploiești și Câmpina.

 În fine,  sub presiunea celorlalte puteri. Imperiul Otoman și Austro-Ungaria au recunoscut și ele dubla alegere a lui Cuza,  la ultima întrunire a Conferinței de la Paris, din 25 august/7 septembrie 1859.

Dar, această unire ar fi urmat să fie valabilă doar pe timpul domniei lui Cuza.  După această recunoaștere,  Alexandru Ioan Cuza a demarat acțiunile de unificare  si modernizare administrativă si legislativă, prin care s-au pus bazele statului modern român.

 Acesta își va câștiga Independența de Stat in urma războiului din 1877-1878 și va deveni Stat Național Unitar la 1 Decebrie 1918.