Fostul președinte, Ion Iliescu, a decedat

Articol de arionmihaela, 5 august 2025, 17:50

Fostul președinte, Ion Iliescu, a decedat la spital.

Fostul şef de stat era internat din luna iunie la Spitalul Clinic de Urgenţă ‘Prof. Dr. Agrippa Ionescu’, fiind diagnosticat cu cancer pulmonar.

A fost supus, dupa internare, sub anestezie generală, unei proceduri endobronşice care a avut ca scop menţinerea permeabilităţii căilor respiratorii superioare.

Iliescu făcea controale medicale periodice la Spitalul Elias.

În aprilie 2019, Ion Iliescu a fost operat de medicii de la Institutul „C.C. Iliescu”, diagnosticul său fiind pericardită lichidiană – tamponadă cardiacă. În ultimii ani, fostul președinte nu a mai avut apariţii publice, el transmiţând însă mesaje pe blogul său. Ultimul astfel de mesaj a fost cel din 19 mai, în care l-a felicitat pe Nicuşor Dan pentru alegerea ca preşedinte.

Ion Iliescu (n. 3 martie 1930, Oltenița, Călărași, România) a fost un politician român, care a condus statul român în trei rânduri, ca președinte al CFSN între 22 decembrie 1989–1992, apoi ca președinte ales al României între anii 1992–1996 și 2000–2004. Între 1996–2000 și 2004–2008 a fost senator din partea PSD. A fost președinte de onoare al PSD.

Ion Iliescu a absolvit Liceul Spiru Haret din București în anul 1949, după care studiat mecanica fluidelor la Institutul Politehnic București, iar apoi la Institutul Energetic al Universității din Moscova. În timpul șederii sale la Moscova a fost secretar al „Asociației studenților români”.

Iliescu a fost căsătorit din 1951, dar nu a avut niciun copil.

La 19 august 1956 a fost ales președinte al Comitetului de organizare a Asociațiilor Studențești, apoi al Consiliului (martie 1957). Ulterior a devenit șef de secție la CC al PCR (1965), prim-secretar al CC al UTC.

La un moment dat a ocupat funcția de șef al Departamentului de propagandă al Comitetului Central al PCR.

A servit mai târziu ca ministru pentru problemele legate de tineret între 1967 și 1971.

În timpul revoluției din decembrie 1989, Iliescu și o parte a disidenților politici au constituit Frontul Salvării Naționale, care a preluat puterea cu sprijinul forțelor armate conduse de Gen. Stănculescu.

Iliescu a fost recunoscut ca lider al FSN și , prin urmare, al autorității provizorii a statului până la alegerile din 1992. Calitatea de lider provizoriu a statului a fost recunoscută și de Consiliul Frontului Salvării Naționale care s-a constituit ulterior din membrii FSN și a partidelor noi create.

Un document descoperit în arhiva Ministerului de Afaceri Externe polonez confirmă că, la 23 decembrie 1989, Ion Iliescu și Silviu Brucan au rugat Moscova- prin intermediul ambasadei- să trimită un ajutor militar „pentru că singuri nu se pot descurca”, potrivit formulării din document.

Solicitarea de către Iliescu a intervenției militare rusești este confirmată de mărturiile unor personaje-cheie ale Revoluției române. Este vorba de cele ale lui Dumitru Mazilu, fost prim-vicepreședinte al Consiliului FSN, ale generalului Ion Hortopan, fost comandant al Infanteriei și Tancurilor (decedat în 2000), ale viceamiralului (în rezervă) Ștefan Dinu, care în decembrie 1989 era șef al Direcției de Informații a Armatei (DIA) și ale lui Ștefan Gușă Șef al Marelui Stat Major General în decembrie 1989, care s-a opus fățiș și vehement acestei inițiative.

Iliescu a propus o democrație originală cu alegeri la care puteau participa mai multe partide.

După revoluție Iliescu a fost membru fondator al Frontului Salvării Naționale (FSN), urmând transformările sale în FDSN (Frontul Democrat al Salvării Naționale), apoi în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR) și în final în Partidul Social Democrat (PSD).

Ca membru fondator, Iliescu a rămas în FSN, organizația trecând prin câteva scindări politice care au dus la formarea FDSN-ului (aripa Iliescu) ulterior schimbându-și denumirea prin diferite fuziuni în Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), apoi Partidul Social Democrat (PSD)

Sub presiunea evenimentelor care au condus la mineriade, atitudinea lui politică a virat cu timpul de la un susținător al Perestroikăi, la social-democrație, aliniindu-se spectrului politic occidental de stânga.

Prima președinție (1990–1996)

La sfârșitul anului 1989, Frontul Salvării Naționale a preluat puterea și a constituit un guvern provizoriu, în frunte cu Petre Roman, și l-a numit pe Ion Iliescu președinte-interimar al României, ei urmând să preia autoritatea executivă până la următoarele alegeri.

În ianuarie 1990, FSN, inițial, la nivel declarativ, organizat ca organism provizoriu al exercitării puterii, a hotărât să se transforme în partid politic. Întrucât acesta era format în principal din al doilea eșalon al fostului PCR, au izbucnit proteste anti-FSN, aprobate de partidele politice de opoziție Partidul Național Liberal (PNL), Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat (PNȚCD) și Partidul Social-Democrat Român (PSDR). În replică, Iliescu a lansat o chemare către „clasele muncitoare” să sprijine FSN împotriva „forțelor fasciste, care încearcă să destabilizeze țara”.

Acest îndemn a dus la declanșarea Primei Mineriade, atunci când minerii din Valea Jiului, conduși de Miron Cozma, au sosit în București și au reprimat demonstrațiile opoziției democratice.

Cu toate acestea, liderii FSN au acceptat să împartă puterea cu partidele de opoziție până la alegeri. Astfel, la 13 februarie 1990, Iliescu este ales Președinte al Consiliului Provizoriu de Uniune Națională, un organism creat pentru a prelua puterile prezidențiale în stat și în care au fost incluși reprezentanți ai tuturor partidelor politice apărute după Revoluție (dar în care FSN rămânea însă majoritar), preluând de facto interimatul la Președinția României.

În această perioadă, noile autorități s-au confruntat cu tensiunile interetnice din Târgu Mureș. Iliescu și FSN-ul au abordat conflictul într-o manieră populistă. Ion Iliescu a fost membru fondator al Uniunii Vatra Românească.

Mandat real (1990–1996)

La alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, primele alegeri de după înlăturarea de la putere a PCR, și singurele de până acum cu un singur tur de scrutin, este ales președinte al României, pe durata unui mandat de 2 ani. După instalarea în funcție și victoria FSN în alegerile legislative, l-a numit prim-ministru pe Petre Roman, la început considerat un acolit politic al noului președinte.

În urma unor conflicte între grupările formate în interiorul partidului, autoritățile au făcut apel la mineri pentru a veni în București să intimideze protestatarii anti-comuniști și să protesteze împotriva guvernului. Aceste evenimente au degenerat în ceea ce s-a numit Mineriada din septembrie 1991. În urma acesteia, Roman a demisionat din funcția de prim ministru.

În 1991, este formulată și adoptată prin referendum noua Constituție.

În 1992, în urma primelor alegeri prezidențiale desfășurate în prevederile constituționale,
Ion Iliescu a câștigat alegerile cu 61% din voturile exprimate în al doilea tur.

În timpul primului mandat constituțional al lui Iliescu, România s-a stabilizat și democratizat parțial, trecând, lent, de la economia dirijată spre o economie de piață; a reluat relațiile externe cu țările din Uniunea Europeană și NATO, și s-au introdus reforme sociale și economice incipiente care au demarat o îndelungată perioada de tranziție a țării spre democrație.

Iliescu a beneficiat de sprijinul guvernului, dominat de Partidul Democrației Sociale din România (PDSR), aflat într-o coaliție cu câteva grupări neo-comuniste și naționaliste .

Perioada de opoziție (1996–2000)

La alegerile parlamentare din 1996, Iliescu a obținut un mandat de senator în circumscripția electorală București și a condus grupul parlamentar al PDSR din Senat în perioada 1996–2000.

Ales președinte al PDSR în urma Conferinței Naționale din 1997, a adoptă modelul european al social-democrației și a cerut aderarea formațiunii sale la Internaționala Socialistă. În 1999, PDSR a semnat o alianță cu Partidul Social-Democrat Român (PSDR) și cu Partidul Umanist Român (PUR), care a dus la crearea Polului Social Democrației din România.

La 29 iunie 1999, guvernul a adoptat un proiect pentru Legea privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de șef de stat: foștii președinți ai României urmau să primească pe toată durata vieții o indemnizație lunară echivalentă cu cea a președintelui în funcție, o mașină gratuită, o locuință de protocol gratuită, pază și protecție permanente.

Iliescu a folosit ocazia pentru a-l ataca pe fostul suveran, Mihai al României, care ar fi beneficiat de asemenea de drepturile izvorâte din această lege.

A doua președinție (2000–2004)

În alegerile din 2000 a candidat din nou și a câștigat în turul al doilea în fața ultra-naționalistului Corneliu Vadim Tudor. Și-a început al doilea mandat constituțional și al treilea de facto la 20 decembrie 2000 și l-a încheiat la 20 decembrie 2004 când Traian Băsescu a devenit președinte.

A câștigat alegerile din 2000 în urma nemulțumirilor populației față de reformele economice dure din precedenții patru ani duse de guvernarea de centru precum și de instabilitatea politică și de luptele interne din coaliția de guvernare.

Guvernul Năstase, venit la putere în acest mandat al lui Iliescu, a continuat o parte din șirul reformelor începute de guvernele anterioare între 1996 și 2000.

În timpul celui de-al doilea mandat al lui Ion Iliescu, România a aderat la NATO și a finalizat negocierile pentru aderarea la Uniunea Europeană.

Una dintre acțiunile instituției prezidențiale în timpul celui de al doilea mandat al lui Ion Iliescu a fost înființarea „Comisiei Internaționale pentru Studierea Holocaustului în România”, în urma unor incidente diplomatice cauzate de negaționismul Holocaustului practicat de figuri importante din conducerea țării. Comisia, condusă de laureatul Premiului Nobel pentru Pace Elie Wiesel a întocmit un raport privind Holocaustul în România, raport asumat și declarat „document de stat” de către Ion Iliescu.

Post-președinție

La alegerile parlamentare din 2004, obține un nou mandat de senator în circumscripția electorală București și revine în fruntea grupului parlamentar al PSD.

La alegerile interne din PSD din 21 aprilie 2005, Iliescu a pierdut în fața lui Mircea Geoană, dar a fost ales președinte de onoare al partidului în 2006, o poziție fără autoritate executivă în cadrul formațiunii, creată special pentru el.

În iunie 2009 Ion Iliescu a fost scos de sub urmărire penală în dosarul „Mineriada 13-15 iunie 1990”, în care era acuzat de genocid, complicitate la tortură, propagandă pentru război, tratamente neomenoase, distrugere, favorizarea infractorului și complicitate la rele tratamente.

În octombrie 2015 presa a anunțat că a fost pus sub urmărire penală în același dosar, pentru infracțiuni contra umanității.

Pe 13 iunie 2017 a fost trimis în judecată alături de Petre Roman, Gelu Voican Voiculescu, Virgil Măgureanu, Miron Cozma și alții, pentru infracțiuni contra umanității.

Procesul a fost suspendat pe durata stării de urgență declarate ca urmare a pandemiei COVID-19. În data de 10 decembrie 2020 instanța a decis retrimiterea dosarului la Parchet, pentru refacerea rechizitoriului.

Controverse

Prin Decretul-Lege nr. 3 din 4 ianuarie 1990, când încă nu fusese ales președinte, Ion Iliescu a amnistiat toate infracțiunile săvârșite care se încadrau la mai puțin de 3 ani pedeapsă. Astfel au scăpat de pușcărie toți cei care au bătut revoluționarii arestați.

Ion Iliescu a grațiat și pe membrii C.P.Ex. al C.C. al P.C.R. care fuseseră condamnați pentru că au aprobat, în ședința din 17 decembrie 1989, reprimarea revoluției române din 1989.

Lucrări publicate
Revoluție și reformă, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1993
Revoluție și reformă (ediție revizuită), Ed. Enciclopedică 1994
Revoluția trăită, Editura redacției publicațiilor pentru străinătate 1995
Momente de istorie, Editura Enciclopedică 1995, ISBN 973-45-0109-7
Fragmente de viață și istorie trăită, Editura Litera, 2011
Destinul Unui Om De Stânga. Amintiri., Editura Litera, 2014.
Ordine și distincții
Medalia „A cincea aniversare a Republicii Populare Române” (24 decembrie 1952) „pentru lupta și munca duse în vederea făuririi, consolidării și prosperării Republicii Populare Române”
Ordinul „23 August” clasa a IV-a „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul celei de a XX-a aniversări a eliberării patriei” (1964)
Ordinul „Tudor Vladimirescu” clasa a III-a (30 aprilie 1966) „cu prilejul celei de-a 45-a aniversări de la înființarea Partidului Partidului Comunist din România, pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”
Ordinul „Steaua Republicii Socialiste România” clasa I (4 mai 1971) „cu prilejul aniversării a 50 de ani de la constituirea Partidului Comunist Român, […] pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului”
Medalia „25 de ani de la proclamarea Republicii” (26 decembrie 1972) „pentru merite deosebite în opera de construire a socialismului, cu prilejul aniversării a 25 de ani de la proclamarea Republicii”[52] Emblema de Onoare a Armatei României – 24 octombrie 2012
Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR).

Surse:

• Spitalul Clinic de Urgență “Prof. Dr. Agrippa Ionescu”
• Wikipedia