Spectacolul „Nicio pastilă magică” – artă, dizabilitate, adevăr

Puterea incluziunii prin teatru

Articol de Monica Liche, 16 iunie 2025, 16:23

Reprezentare reală, actori cu dizabilități motorii, emoție născută din adevăr – toate acestea fac parte din spectacolul „Nicio pastilă magică”, un proiect ce schimbă regulile artei scenice. Astăzi discutăm despre puterea incluziunii prin teatru și cum fragilitatea devine forță creativă, împreună cu Teodora Cașcarade, specialist comunicare, invitata Ioanei Brușten #ÎnComunitate.

Scena ca spațiu de demnitate și vizibilitate

Într-un proiect fără precedent, persoane cu dizabilități motorii urcă pe scenă alături de actori profesioniști, nu pentru a stârni milă, ci pentru a spune adevăruri. Spectacolul „Nicio pastilă magică” este o radiografie onestă a realității trăite de oameni care de prea multe ori au fost invizibili. Textul este semnat de dramaturgul irlandez Christian O’Reilly și a fost montat pentru prima dată în afara Irlandei.

“Cred că ideea s-a născut din necesitatea de a vedea reprezentate pe scenă diferite tipuri de realități și diferite tipuri de corpuri într-un mediu artistic. Cred că nu a fost neapărat suficient să vezi doar actori în structură normală și să-i vezi pe scenă, fără să povestească sau fără să înțeleagă de fapt ce înseamnă să trăiești într-un corp cu dizabilitate, neavând experiența asta. Și atunci, Laurențiu Rusescu, care este și regizorul și traducătorul textului, a dorit să adreseze direct problema aceasta, având în distribuție actori cu dizabilități motorii.

(…)Este primul spectacol din România care are în distribuție pe lângă actorii tipici și actori cu dizabilități motorii. Se cheamă “Nicio pastilă magică”. De ce “Nicio pastilă magică”, apropo? Pentru că nu există nicio pastilă magică care ar putea să te scape de dizabilitatea cu care trebuie să trăiești de-a lungul vieții tale.”

 „Nu este terapie. Este act artistic, punct.”

 Spectacolul nu trebuie să fie tratat ca un exercițiu de terapie prin artă. Este o producție în sine, cu miză estetică și etică. Asta înseamnă, implicit, și o provocare pentru public: cum privești diversitatea corporală nu ca excepție, ci ca parte firească din actul artistic?

 “Acest spectacol nu trebuie privit ca o terapie prin teatru.

În niciun caz. Adică, sunt numeroase studii, inclusiv la nivel european, care insistă asupra faptului că a include diferite tipuri de corpuri în actul artistic nu este neapărat un tip de terapie prin teatru. Este act artistic. Punct. Și atât. O normalitate pe care trebuie să o privim și să o tratăm ca atare.”

 O singură dată în viață  și e suficient să vezi altfel totul

 Când devine spațiu de incluziune, arta își îndeplinește una dintre funcțiile sale cele mai nobile: aceea de a deschide uși către sufletul și conștiința spectatorului. Spectacolul „Nicio pastilă magică” ne face să privim realitatea celorlalți  și să trăim o experiență care schimbă lentilele prin care vedem ziua de mâine, cu mai multă atenție și empatie față de ce e aproape și invizibil.

 „Aș spune că spectacolul ăsta este o experiență pe care o ai, momentan, o dată în viață, pe care nu ar trebui să o ratezi și care îți poate oferi o înțelegere mult mai amplă și cu mai multă empatie și pasiune față de oamenii cu care trăiești alături zi de zi.
Și te face atent la probleme care, altfel, ți-ar fi invizibile, de care nu te lovești sau la care nu te gândești – dar care sunt o realitate a vieții de zi cu zi pentru bună parte din oamenii din comunitatea persoanelor cu dizabilități.”

Provocarea reală: accesibilizarea spațiului cultural

 Una dintre cele mai mari dificultăți ale proiectului a fost identificarea unui spațiu de joc accesibil persoanelor cu dizabilități. Clădirile de patrimoniu, în care funcționează majoritatea teatrelor din România, nu permit modificări majore, ceea ce limitează accesul fizic la cultură pentru public și artiști deopotrivă.

“Sunt o grămadă de lucruri care sunt complicate și pentru fiecare dintre noi, membrii echipei proiectului, au fost provocări în mod recurent. Dar, din ce știu de la Laurentiu, provocarea mare a fost faptul de a găsi un spațiu adecvat pentru spectacol.

Foarte multe teatre sunt construite în clădiri de patrimoniu, care nu pot fi modificate sau care nu pot fi îmbunătățite, atât de bine, încât să permită genul ăsta de accesibilizare. Plus, sunt o grămadă de încurcători birocratice care îngreunează chiar și procesul în sine de modernizare și accesibilizare a spațiilor de cultură.”

Ce rămâne după aplauze?

 Echipa își dorește ca spectatorii să plece cu o întrebare în minte. Nu despre dizabilitate, ci despre limitele propriei înțelegeri. Spectacolul nu e despre milă, ci despre recunoaștere. Nu e despre o lecție, ci despre o realitate care trebuie reprezentată, asumată și… jucată.

 „Cred că e momentul – e anul 2025 – în care putem să facem măcar exercițiul mental de a ne imagina și de a înțelege cum trăiesc și alte tipuri de oameni, și nu numai noi.
Așa încât mi-aș dori să vină cât mai multă lume să vadă povestea asta, pentru că e o poveste care merită, e o poveste care spune mult mai mult despre valențele umane pe care le avem cu toții în noi.
Adică, nu punem presiune pe niciun tip de persoană să fie altfel decât știe să fie.
Și mi-ar plăcea să existe o deschidere, nu știu, sufletească, mentală, spre o lume în care lucrurile ar putea să arate altfel. Mult mai bine. Și cu mult mai mult acces pentru toată lumea.”