Cum să… recunoaștem anxietatea sau depresia la copilul nostru? VIDEO

Articol de Vicentiu Andrei, 19 mai 2025, 00:50

• Tăcerea adolescentului nu e întotdeauna normală. Retragerea și lipsa comunicării pot fi semne ale unei probleme reale, nu doar „toane”.

• Anxietatea socială – trend sau adevăr? Mulți adolescenți se etichetează ca fiind ”anxioși”. E important să înțelegem ce simt cu adevărat, nu doar ce spun.

• Semnele care contează: îngrijorare constantă, izolare, somn în exces sau lipsă de interes pot semnala anxietate sau depresie.

• Nu pune etichete – pune întrebări. Întrebările blânde și sprijinul necondiționat ajută mai mult decât sfaturile sau judecata.

• Când nu te descurci, cere ajutor. Psihoterapia nu e un eșec, ci un pas curajos spre vindecare – pentru copil și părinte.

• Observă din timp, acționează devreme. E mai ușor să previi decât să repari. Fii atent la schimbările subtile de comportament.

Observăm uneori la copil, mai ales dacă este adolescent, că are momente de tăcere, de retragere în sine, momente în care nu vrea să comunice cu nimeni. Cât de mult ar trebui să ne alarmeze comportamentul ăsta? Și cum facem diferența între o fază prin care trece un adolescent și o problemă reală în această perioadă, în această lume? Mă refer la depresie sau anxietate.

Bun venit, Amada Bălțățeanu! Bine te-am găsit! Sunt Flavia Voinea și suntem din nou la un episod de CUM SĂ… .

De data asta, discutăm despre cum să… facem față unor probleme la adolescentul nostru și cum să depistăm dacă faza prin care trece el este una mai serioasă și nu vorbim doar de o toană de adolescenți sau de o etapă prin care trec și ne confruntăm cu o problemă mult mai serioasă cum ar fi cea de depresie.

Amada Bălțățeanu: Mă gândesc că cel mai bine ar fi să plecăm din punctul în care să ne uităm la ce e firesc. Pentru că în etapa de adolescență, chiar și pre-adolescență, sunt niște schimbări. Și sunt niște schimbări legate de nevoile lor. Și o nevoie mai mare de intimitate și o nevoie mai mare de autonomie. Poți să vezi că sunt mai iritați comportamental, ceea ce se vede în comportament.

Noi putem să zicem că devim un pic mai agresivi decât îi știam. Poți să-i vezi că sunt destul de flexibili sau iubesc flexibilitatea unui program pe care să și-l creeze chiar ei. Și poți să-i vezi poate chiar și mai abătuți.

Deci… dacă ne uităm la lucrurile astea, o să ajungem la concluzia că ele fac parte din creșterea lor și dezvoltarea lor. Apoi, noi ar trebui să ne uităm stările astea pe care noi le sesizăm sau despre care știm că pot exista.

Flavia Voinea: Să ne uităm când apar.

Amada Bălțățeanu: Apar și se mențin. Apar, așa cum ai zis tu, poate ca o toană a adolescenței.

Flavia Voinea: Asta înseamnă că trebuie să și treacă.

Amada Bălțățeanu: Trebuie să și treacă, da. Trebuie să ai în minte ce schimbări se produc odată cu trecerea spre adolescență și trebuie să ai în minte tot timpul să-l observi, să-l vezi. Și să-l vezi mai mult decât înălțime și hainele de pe el șifonate sau aranjate.

Să-l vezi pe el la nivel emoțional, pentru că de acolo pleacă tot, de fapt. Și atunci… noi ne uităm în jurul nostru și eu cu atât mai mult, poate că sunt înconjurată de tinerii din academie, și văd și ei vorbesc foarte mult, mai mult decât o făceam noi în generația noastră, despre anxietate, despre anxietate socială.

Flavia Voinea: Și cum o definești? Ce înțeleg ei prin anxietate?

Amada Bălțățeanu: Eu la început am fost supărată. Vă spun sincer! Pentru că ziceau atât de des ”Sufăr de anxietate socială”. Este ca și cum devenise un trend. Un trend în care, dacă nu sufereai de anxietate socială, era ceva neregulă cu tine. Erai în afara grupului. Și atunci ei o ziceau des și despre asta era vorba… aparțineau, erau incluși în grupul pe care îl aveau sau la care aderau.

Drept urmare, aici zice că e un prim lucru la care m-aș gândi. Pentru că lucrurile pe care noi ni le repetăm în mod constant, la un moment dat chiar pot să se instaleze, nu neapărat simptomatic, dar la nivel de mindset și de credința noastră vis-a-vis de cum te vezi tu pe tine.

Adică, pe principiul: mă simt bine, am o stare bună sau am o zi proastă, lucrurile sunt nasoale. Am anxietate socială. Deci inclusiv zona asta de a repeta și de a ți induce o anumită stare… Te poate influența. Nu declanșează o anxietate, dar te poate influența la nivel comportamental.

Anxietatea se poate vedea și nu mă refer acum doar că se vede la tineri.

Se vede la noi toți, că, până la urmă, se manifestă la fel. Și poți să vezi un om, indiferent de vârstă, care este mult prea preocupat și îngrijorat, dar îngrijorat constant și profund… de orice. De cum merg lucrurile la școală, de cum merg lucrurile cu prietenii. Despre cum merg lucrurile la serviciu, dacă vorbim despre adulți… Și asta le produce o îngrijorare excesivă. Poți să vezi la ei, în același timp, această nevoie de a se retrage, dar o nevoie care persistă.

Și mă retrag în acea bulă pe care mi-am creat-o și care pentru mine, spre exemplu, cel care mă retrag, aparent este asociată cu siguranța.

Și atunci, ca părinte sau ca prieten, dacă vorbim de adulți, poți să sesizezi niște schimbări. Și sunt niște schimbări pe care, într-o primă fază, le observi.

Și e greșit să te duci să etichetezi: Băi, te văd că ești foarte retras. Ca o etichetă care vine brutal și care îl va face întotdeauna pe celălalt să se apere, să zică Stai, mă, că am o fază. Stai că sunt obosit. Stai că am avut o zi proastă.

Îl îndepărtezi așa, pentru că el oricum va fi în opoziție cu tine și îți va argumenta de ce te înșeli tu spunând asta.

Flavia Voinea: Deci nu sărim pe persoana pe care o simțim în această situație.

Amada Bălțățeanu: Nu sărim, dar o întrebare putem să-i punem. Întotdeauna o întrebare putem să-i punem pentru că eu chiar cred că e de ajutor. Adică dacă te duci și îi spui doar: Am observat că ești îngrijorat. Vrei să stăm de vorbă?

E disponibilitatea ta, pentru că, până la urmă, ei simt, mai puternic decât orice, simt ce transmisi tu emoțional. Și atunci dacă te duci direct într-o afirmație de valoare, acolo nu vorbim despre emoții, ci vorbim despre rațiune. Și ei ce o să facă? O să răspundă tot rațional cu un argument care să fie, de fapt, apărarea lor față de ceea ce ai spus tu.

Și atunci, da, observăm. Observăm și este bine să intervenim pentru că lucrurile pot să evolueze și, în timp, tristețea asta pe care o poți simți și care este generată de anxietate poate să ducă la pasul doi… care este cel de depresie.

La depresie, vorbim despre lucruri care sunt mult mai profunde. Oamenii devin foarte critici cu ei. Și cu ceilalți, dar cu ei. Se uită în oglindă și li se pare că nimic nu este în regulă.

Înălțimea nu e bună, aspectul nu e bun, ești cu nasul mult mai mare decât l-ai avut anul trecut. Adică vezi niște lucruri și nimic nu-ți convine. Și devii apatic. Și când vorbim despre depresie vorbim inclusiv de schimbări pe care le resimți de la alimentație, mâncare, somn, drept urmare schimbări de greutate. Viața socială începe să aibă de suferit, nu la modul la care mă mai retrag în acea bulă despre care vorbeam, ci mă retrag cu totul și nu am nevoie absolut deloc de oamenii din jur.

Și aici când zic de oamenii din jur înseamnă inclusiv oamenii cei mai apropiați de acasă, părinții.

Și dacă suntem deja în situația asta înseamnă că am scăpat niște semnale. Pentru că sunt niște semnale și nu vorbim despre o zi, două, trei…

Înseamnă că n-am dat atenție.

Sfatul meu întotdeauna către mine, către tine, către toți părinții este să putem să-i vedem și să-i simțim și să căutăm apropierea asta care nu este intruzivă, dar care întotdeauna pleacă de la ce observi.

Flavia Voinea: Poate ar trebui să observăm dacă lucrurile care îi făceau plăcere într-o perioadă acum nu mai sunt de interes pentru el.

Amada Bălțățeanu: Corect, observăm că dispar. Aveau o plăcere în a desena, aveau o plăcere în a asculta un anumit tip de muzică. Și nu mai face acest tip de activitate. E un semnal de alarmă la care eu, ca părinte, ar trebui să fiu atent.

Aș completa… este un semnal de alarmă în momentul în care ele dispar și ei nu pun ceva în loc. Pentru că este firesc ca unele dintre ele să dispară. Că trece timpul, crește în vârstă și atunci…

Flavia Voinea: Sigur, dar a pus altceva în loc. Interesul lui s-a dezvoltat către altceva. S-a dezvoltat în altă direcție.

Amada Bălțățeanu: Asta e foarte important să vedem. Interesul lor, ok, a fost schimbat și e firesc. Și ce a pus în loc? Când vezi că doar dispare ceva și nu e nimic pus în loc și în același timp comportamental îl vezi cu starea de care vorbeam, acolo ai semnale. Și ai semnale pe care dacă poate, din diverse motive, nu le-ai sesizat atunci când au apărut și simți tu ca părinte că n-ai foarte multe instrumente, nu e nimic rău să iei în considerare ideea de ok, hai să mergem să vorbim cu cineva care chiar se pricepe la asta. Și nu doar că se pricepe, ci care poate să ne ghideze pe toți spre a face lucrurile ca să ne simțim mai bine.

Flavia Voinea: A cere ajutorul într-un anumit moment, poate, care deja e sesizat cu întârziere… este necesar. Și atunci ar trebui ca în primul rând părintele să treacă peste ideea cum să cer ajutorul, cum să mă duc la un psihoterapeut ca să nu zic direct psiholog? Mi-e rușine, asta înseamnă că am greșit undeva ca părinte. Toate întrebările astea ar trebui anulate pentru că efectul e unul de ajutor pentru copil. La asta cred că trebuie să ne gândim.

Amada Bălțățeanu: Ce-i mai bine pentru el? Pentru că tu faci, ca părinte, tot ce e mai bine. Sau te străduiești să faci tot ce știi tu. Dar anumite lucruri chiar nu intră în expertiza ta, în cunoștințele tale.

Și să nu uităm că deschiderea lor, dacă tot am vorbit despre o etapă a adolescenței, e mai mică. Așa cum am tot subliniat în alte întâlniri ale noastre, deschiderea lor e mai mică pentru lucrurile care vin de la părinte. Și atunci părintele ce e important să facă? Să arate că e un sprijin, că e acolo necondiționat, că îi pasă să știe, că nu se aruncă cu sfaturi și cu recomandări din prima, ci mai întâi are răbdarea de la asculta pe celălalt.

N-a simțit să vorbească? E în regulă. Mai încercăm mâine și încercăm cu calm. Dar semnalele apar și noi le vedem.

I-am întrebat odată pe copiii cum descriu ei anxietatea și mi-au spus că este dificultatea de a relaționa cu oameni noi. Cam așa o descriu. Adică mi-e greu să mă duc eu spre cineva.

Dacă cineva vine spre mine, ok, pot să mă făstăcesc un pic, pot să fiu un pic mai ezitant, dar dacă el vine și face primul pas, mă adaptez și eu.

Dacă este despre a face eu față unui grup nou, unui mediu nou, unei situații în care eu ar trebui să fac ceva și ceilalți toți mă urmăresc, acolo simt într-adevăr că nu fac față.

Drept urmare, definesc ca anxietate socială și apoi lucrurile, de fapt, au o profuzime și nu sunt lucruri care se văd doar când sunt cu un om nou în fața mea, ci se văd în fiecare zi și în fiecare moment pe care îl trăiesc în viața mea, inclusiv atunci când vorbim despre a fi înconjurat de oamenii dragi.

Apar, inclusiv acolo, niște lucruri care pot să stea la baza declanșării unei anxietăți sociale.

Flavia Voinea: Deci ar trebui noi, ca părinți, să fim atenți la comportamentul obișnuit, normal al copilului și să sesizăm orice modificare serioasă. Mă gândeam la asta… dacă a renunțat la un obicei sau la o plăcere… a pus ceva în loc sau nu?

Amada Bălțățeanu: Putem să mai căutăm, să venim cu idei despre alte lucruri care pot să fie făcute la vârsta lui. Dar să sugerăm, fără impunem. Fără să spunem uite, te-am înscris!

Mai bine spunem Uite ce am auzit că fac niște tineri de vârsta ta și păreau să fie foarte încântați… Și vii cu un link și zici uite-te și vorbim să-mi spui cum ți se pare. Fără presiune.

Flavia Voinea: Eu am făcut asta cu al meu copil, voia să renunțe la o activitate. L-am înțeles, i-am înțeles argumentele și i-am zis ok, dar ce pui în loc? Și a avut o listă de opțiuni, a ales două în locul celei la care a renunțat și așa am mers mai departe.

Amada Bălțățeanu: E foarte ok.

Flavia Voinea: Pentru că mi s-a părut greșit să nu facă nimic, adică ideea de a sta așa… mi s-a părut greu de acceptat.

Crezi că poate fi și o modă ideea asta de am anxietate, sufăr de anxietate? Poate fi o modă?

Amada Bălțățeanu: Poate fi o modă a limbajului, asta da. Și chiar văd și văd destul de des! Dar întotdeauna trebuie să vezi dacă ceea ce spun oamenii se dublează și prin comportamente.

Pentru că dacă nu se dublează și vreau doar să fiu mai special sau să fiu mai interesant spunând asta… e foarte posibil să nu fie real.

Tocmai de aceea noi, ca părinți, trebuie să observăm. Petrece timp cu tine, ca părinte, sau tinde să fugă? Și ce face când fuge? Fuge și relaționează pe un telefon sau își pornește calculatorul și intră într-un joc? Cum se odihnește? Cum se trezește? Care este energia lui ziua următoare când se trezește? Ce spune că și-ar dori să facă? Pentru că oamenii care deja intră într-o zonă de anxietate nu mai spun vreau să fac sau vreau să mă duc.

Flavia Voinea: Nu mai are verbele astea de acțiune.

Amada Bălțățeanu: Nu, nu le mai auzi. Și energia este foarte jos.

Astea sunt niște lucruri pe care le vezi și e păcat să le lași să treacă pentru că s-ar putea să fie o fază, așa cum am început noi discuția, dar s-ar putea să nu fie o fază.

Flavia Voinea: Și atunci ar trebui să urmărim și să intervenim, cât ne pricepem fiecare dintre noi, știind cum este copilul și având în minte inclusiv care sunt schimbările firește ale vârstei, cum este el, ce e firesc la vârsta asta… și dacă ne depășește situația, pentru că se poate întâmpla asta, să cerem ajutorul.

Amada Bălțățeanu: Poate să fie orice fel de ajutor. Poate să fie orice. Poate să fie un coach, un psihoterapeut, un grup….

Sunt multe opțiuni. Depinde care dintre ele poate să fie mai potrivită pentru situația și pentru copilul nostru.

Flavia Voinea: Ok. Deci urmărim, intervenim cât ne pricepem și cerem ajutorul dacă nu ne pricepem la un moment dat.

Amada Bălțățeanu: Cum îți dai seama că nu te pricepi? Când vezi că, indiferent ce faci, lucrurile se mențin. Se mențin sau se răutățesc. Dar, oricum, nu apare schimbarea în bine la care tu te așteptai.

Flavia Voinea: Am făcut această trecere în revistă pentru a rămâne cu niște idei, așa cum ne place nouă să facem. Cum să intervenim? Iată, sunt cel puțin trei lucruri pe care trebuie să le avem în minte: să vedem dacă ceea ce spune copilul nostru despre anxietate este o toană, o modă sau o problemă reală.

Mulțumesc frumos! Acesta a fost un nou episod de podcast Cum să…? pentru care vă mulțumesc.