Cum să… vorbim copiilor despre moartea cuiva drag?

Articol de Vicentiu Andrei, 3 februarie 2025, 07:00

• Sinceritatea face bine în orice situație… dar atenție la vârsta copiilor, pentru că vorbele adulților îi marchează!

• Teama lor de abandon este foarte mare, iar cei mici extrapolează foarte ușor ce s-a întâmplat. Se gândesc că ce s-a întâmplat cu un bunic s-ar putea să se întâmple cu un părinte.

• Sunt oameni care folosesc expresia asta cu punem niște lucruri sub un preș și ne comportăm ca și cum lucrurile nu sunt reale… Nu există așa ceva! Deci ele există, sunt, le simțim!

Bun găsit, vă salut la o nouă ediție de Cum Să…?, podcastul care caută soluții simple la probleme ce par complicate.

Amada Bălțățeanu, bun venit!

Amada Bălțățeanu: Bine te-am găsit!

Flavia Voinea: Amada, dacă stau să mă uit înapoi la discuțiile pe care le-am avut noi, n-am avut multe, cum să zic, dureroase sau triste. Nu neapărat că le-am considerat greu de abordat, dar am ales să fim mai pozitivi, mai optimiști, că așa suntem noi…

Însă, din păcate, aceste situații rele și grele există.

Când am discutat despre cum să vorbim copiilor despre divorț, succesul acelui episod de podcast a fost foarte mare, foarte mare… lucru care pe mine m-a bucurat, pentru că a dovedit utilitatea discuțiilor noastre. Dar m-a și întristat, pentru că iată ce multă nevoie este de abordarea unor subiecte delicate!

De aceea îți propun să vorbim astăzi despre ceva ce, de asemenea, discutăm greu… uneori alegem să nu facem asta, să evităm subiectul.

Cum să vorbim copiilor despre o pierdere din familie, despre o perioadă de doliu, despre moartea cuiva drag?

Din experiența mea, pentru că, din păcate, o am, eu am vorbit cu sinceritate, adică am spus lucrurilor pe nume, cu subiect și predicat, cu cuvintele nu mai este lângă noi, cu durerea de rigoare. Dar cred că sinceritatea asta a făcut bine.

Amada Bălțățeanu: Cred că sinceritatea face bine în orice situație. Singurul lucru pe care l-aș adăuga poate la ce ai spus tu, legat de situația ta… Și eu am propria mea situație și atunci mi-a fugit mintea foarte ușor și mi-a alunecat spre cum a fost în cazul meu.

Dar despre sinceritate… cred că este bine să fie adaptat vârstei copilului nostru de acasă, pentru că impactul spuselor noastre îi marchează. Mai ales că cei mai micuți, așa cum ziceam și în alte episoade, nu reușesc să exprime cu simplitate niște frici care le rămân. Și dacă noi poate forțăm momentul… suntem mult prea sinceri și celălalt nu e pregătit emoțional… Nu rațional, că rational… ei înțeleg ceea ce spunem, dar nu sunt pregătiți emoțional pentru asta, nu sunt pregătiți să primească veștile în forma asta. Și pot rămâne pentru ei niște frici care apoi se reflectă în ceea ce se derulează în mintea lor și care nu-i mai lasă pe ei să fie atât de… nu știu… degajați, dezinvolți, bucuroși pe cum ar trebui să fie la vârsta asta.

Dar nu cred că există o abordare simplă când vorbim despre doliu. Se spune că doliu este când pierzi pe cineva pentru că, pur și simplu, nu mai este printre noi sau pierzi pe cineva care este încă printre noi. De aceea, se numește și psihologic perioada de doliu și perioada de doliu înseamnă, de fapt, un timp… Că asta este de fapt, este despre timp, timpul care te ajută să te acumodezi cu noua realitate și cu toate schimbările care au intervenit în viața ta în mod direct, prin absența unui om, fie că vorbim că a murit sau pur și simplu a fost o despărțire.

Și atunci… doar forma asta de a mai trecut o zi. Mă confrunt cu realitatea din ziua respectivă. Poate mi-a ieșit în ziua respectivă un lucru mai bine decât cu o zi înainte, că am putut să fac ceva simplu, ce-mi era drag înainte. Cum ar fi, poate, nu știu… să mă uit la o parte dintr-un serial și chiar să mă detașez și să fiu în film…

Multe lucruri nu-ți mai ies așa cum îți ieșeau, ci în mintea ta se derulează ce s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat, dacă era ceva ce puteai tu să faci, vinovăția, sentimentele pe care le ai, neputința, pierderea în sine…

Ești cu mintea continuu în alertă, dar pe această situație și doar pe această situație. Te gândești doar la acest lucru… Tot ce știm pe lumea asta este că singura variantă să înaintezi este să nu să fugi de aceste gânduri, ci să încerci să faci loc măcar la încă ceva, la încă un subiect.

Și asta câteodată e greu de practicat și de adulți. Adică… știu oameni care fie s-au despărțit, fie au avut o pierdere în familie… Și cu foarte mare dificultate au reușit, chiar dacă conștient știau ce au de făcut, să facă ce știau că au de făcut. Și atunci ne întoarcem la copii… Mult mai complicat!

Ziceam că mi-a alunecat mintea la situația mea când l-am pierdut pe tatăl meu. Nu a fost doar durerea că l-am pierdut. El era cel mai bun prieten al fiului meu, iar fiul meu era cel mai bun prieten al lui și făceau lucruri împreună. Și m-am tot întrebat cum să am eu discuția cu el, astfel încât și să treacă… nu ușor, că nu există ușor, da? Ci să trecem de la o zi la alta peste ceea ce s-a întâmplat și să poți să te uiți măcar așa dintr-un anumit unghi la ceva altceva ce în jurul tău și care merită un pic din atenția ta.

El a avut tot felul de întrebări. Copiii au întrebări, clar, și de asta zic să avem mare grijă pentru că cei mici extrapolează foarte ușor ce s-a întâmplat. Se gândesc că ce s-a întâmplat cu un bunic s-ar putea să se întâmple cu un părinte.

Iar ei trăiesc, cum să zic eu, cu drama pierderii unui părinte, la gândul la ce s-a întâmplat, ca și cum treaba asta e deja în desfășurare.

Flavia Voinea: În sensul că, așa cum și-au pierdut bunicul, pot să-și piardă și părintele.

Amada Bălțățeanu: Și ce trăiesc ei acolo… Lucrurile se amesteca și, atunci, aici trebuie să găsim forma de a le explica. Lucruri care poate țin de vârstă, lucruri care țin de faptul că fiecare om se naște și face multe lucruri în viața asta, dar totul se închide cu a muri și atunci ne pregătim sau ar trebui să ne pregătim pentru asta de când ne naștem. Și pregătirea asta se face prin modul în care vorbim deschis despre asta cu copiii. Că se întâmplă, e adevărat că nimeni nu-și dorește. E adevărat că faci tot ce ține de tine și resursele pe care le ai ca să ajuți și să-i ții pe oamenii din jurul tău în viață. Dar câteodată, în ciuda tuturor eforturilor și a tot ceea ce îți propui să faci, lucrurile nu pot să fie împiedicate din acest traseu.

Flavia Voinea: Există persoane care aleg să ascundă lucrul ăsta copilului, spunându-i, de pildă, că e plecat. O să vină săptămâna viitoare… Încă nu vine… Mai întârzie puțin, mai întârzie, așteptând momentul în care copilul nu mai întreabă și, încet-încet, își scoate persoana din minte. E adevărat că asta este valabil la copii mai degrabă mici.

Amada Bălțățeanu: Păi da, dar imaginează că sunt studii care vorbesc despre memoria celulară. Noi nu mai vorbim acuma despre memorie celară, vorbim despre lucruri care s-au desfășurat și, dacă un copil nu mai întreabă, înseamnă că, într-adevăr, în plan conștient, curiozitatea sau interesul pentru a afla niște răspunsuri au mai scăzut.

Dar subconștient, inconștient, toate lucrurile astea sunt în continuare în derulare… și faptul că au fost niște întrebări lăsate fără răspuns, și au fost niște răspunsuri ale tale, dar nu oneste, care poate contraziceau felul în care tu transmiteai… În momentul în care îi spui unui copil că se va întoarce sau că-i plecat și vom vedea ce va fi, tu ai foarte multe semnale din trăirile tale autentice și anume că știi că nu se întoarce! Și atunci e o contradicție foarte mare în tine, contradicție care este captată la nivel subconștient de celălalt și ceea ce crezi tu că e mai simplu pe moment, de fapt, pe termen mediu și lung, e mai rău.

Flavia Voinea: Copilul este confuz…

Amada Bălțățeanu: Da, e confuz între trăiri… trăiri pe care, repet, el nu pune degetul acum.

Dar undeva în viața asta… știi că ajungem la un moment dat și zici la o vârstă am să mă duc la un psiholog. Cred că am niște chestii din trecut… Ei, chestia asta din trecut reprezintă aceste mici situații în care noi ne-am regăsit și unde oamenii din jurul nostru au ales o formă de a rezolva sau un anumit mod care n-a fost neapărat cel mai bun din punct de vedere al sănătății minții noastre și emoțiilor noastre.

Nu cu rea voință! Pur și simplu, așa a considerat la momentul respectiv că ar fi calea bună de a trece peste o astfel de situație… și atunci credibilitatea pe care o ai în fața unui copil, modul în care-i poți să-i dai niște informații care se contrazic și, mai ales, credința asta că dacă nu mai vorbești despre un lucru, el se stinge… toate sunt greșite.

Ai văzut, sunt oameni care folosesc expresia asta cu punem niște lucruri sub un preș și ne comportăm ca și cum ele nu sunt… Nu există așa ceva! Deci ele există, sunt, le simțim. Da, nu vorbim despre ele, dar ele se adună și la următorul gunoi, iar sub preș… la următorul gunoi, iar sub preș… La un moment dat…

Flavia Voinea: Nu mai există preș suficient de mare!

Amada Bălțățeanu: Nu mai ai energie, nu mai ai nimic în tine autentic și atunci da, poate că e greu să vorbești despre lucrul ăsta când vorbim despre cei mai apropiați oameni și durerea dispariției.

Dar adaptat așa vârstei celuilalt sau modului de a înțelege, cred că poți să-i înzestrezi cu suficientă încredere pe ei, pe copii că au capacitate să primească și să se adapteze la noua realitate.

Flavia Voinea: Cred că sunt mai puternici decât credem noi. Faptul că sunt mici ca vârstă nu înseamnă că sunt slabi. Și dacă le pui problema cu căldură și sinceritate și fără să îi bruschezi, cred că lucrurile se rezolvă mai simplu decât ți-e teamă ție că s-ar rezolva.

Amada Bălțățeanu: Se rezolvă mai simplu. Nu înseamnă că o discuție rezolvă tot. Îmi aduc aminte în cazul nostru au mai fost întrebări sub diverse forme pe o perioadă lungă de timp. Da, mai apar și acuma, în prezent… dar caut ca, de fiecare dată, să să țin congruent modul în care am vorbit, să completez ce am spus, dar menținând aceeași linie.

Deci n-am căutat să nu mai vorbim despre asta sau să nu mai dăm exemple de momente pe care ni le aducem aminte și care aveau însemnătate… Ci, pur și simplu, vin, vorbești despre ele… Evident că se schimbă mimica, se schimbă chiar dinamica, se schimbă tonul, se schimbă toate.

Dar asta, de fapt, ne facem mai puternici în ce devenim mâine sau poimâine. Și atunci… ei au nevoie. Copiii din viața noastră au nevoie să aibă adevărul la nivel de esențial și, în funcție de vârstă și moment, esențialul ăla să fie tot timpul completat, ca și cum îi punem încă o piesă de puzzle, în funcție de nivelul de înțelegere.

Că altfel… teama lor de abandon, faptul că se poate întâmpla orice și să rămână singuri… sunt niște gânduri care pentru ei sunt la modul nu mă sperie altceva mai tare decât asta.

Deci cu grija asta, dar cred în adevăr și cred în sinceritate, așa cum ai început tu.

Flavia Voinea: Astea mi se par esențiale și cred că, într-adevăr, dacă avem grija să ne adaptăm la vârsta lui, a copilului cu care vorbim, și suntem sinceri, cred că el simte lucrul ăsta și încet, încet, împreună rezolvăm, depășim perioada aceea grea de de la începutul perioadei de doliu.

Amada Bălțățeanu: Da, eu-mi-aduc aminte de cel mic care îmi spunea și cum e acolo sus? și cum e în rai? Și îi spuneam măi, noi tot știm așa cam ce se întâmplă, dar nu s-a întors cineva vreodată să spună exact, să ne spună cum a fost. Și atunci eu nu pot să spun ție la modul concret cum este, dar ce se spune și cu ce creștem și cu ce am crescut noi, cu ce au crescut cei din spate… se spune că e bine.

Și atunci mai apare, mai apare o curiozitate… cauți să nu dai certitudine, dar vrem să sau ne dorim să credem că e e bine pentru toți care nu mai sunt cu noi.

Flavia Voinea: Deci, ca să sumarizăm un pic, cred că ar fi vorba despre sinceritate și atenție în abordare și despre valorizarea momentelor frumoase care rămân în mintea noastră ca niște amintiri foarte valoroase.

Amada Bălțățeanu: Cam acolo mă duc și eu cu mintea acum. Da.

Flavia Voinea:E clar că m-a afectat discuția, pentru că altfel n-aș fi spus că valorizăm momentele valoroase.

Ok, mulțumim frumos… e, într-adevăr, poate mai dificil să vorbim despre despre asta, dar cred că e important să înțelegem că cei mici au întrebări la care noi avem datoria să găsim o formă de răspuns.

Poate nu răspunsuri, dar o formă de răspuns cred că trebuie să găsim. Mulțumesc frumos, sunt Flavia Voinea, sunt împreună cu Amada Băltățeanu, căreia îi mulțumim.

Amada Bălțățeanu: Mulțumesc și eu.

Flavia Voinea: Și aceasta a fost o nouă ediție de podcast Cum să…?.