Ne apărăm și îi apărăm pe alțîi în caz de cutremur

Articol de dianamatei, 15 martie 2022, 17:12 / actualizat: 16 martie 2022, 14:21

Război sau cutremur, două realități cu care ne confruntăm.
Războiul este acum la granița noastră iar cutremurul este iminent, spun specialiștii.
În ambele cazuri, oamenii știu prea puține lucruri despre cum să se protejeje, cum să prevină un dezastru personal și cum să ajute și pe alții.
Oamenii nici măcar nu vor să se gândească. ”Ce-o vrea Dumnezeu” și mergem mai departe.

Există însă o explicație, spune Matei Sumbasacu de la Asociația Rerise.
”Este un mecansim de apărare psihologică. Avem foarte multe griji pe cât iar grija cutremurului, care este o certitudine, o lăsăm deoparte. Nu ne-am putea descurca și cu asta. Deși majoritatea oamenilor știu despre acele 350 de clădiri cu bulină, cu acte sunt peste 2 mii. Sunt categorii de urgență, cam 1.500 pe listele primăriei. Sunt mai multe paliere: consolidări și reconstrucție. Nu putem crede că efortul s-ar termina mai devreme de 30 de ani. În acest moment, sunt consolidări doar din inițiativa privată. Programul este oprit. Din câte știm noi, nu se lucrează pe niciun șantier public. În Instanbul s-a reușit reabilitarea a 1.400 de clădiri în 14 ani”.

Acțiunile pe care le facem și modul de gândire și compportament vin, de multe ori, din lipsa de încredere în autorități și din modul lor de comunicare, netrasparent.
Conflictele între ele ne fac să avem un comportament care ne afectează pe noi, în primul rând, în cazul unui dezastru.
‘‘Există litigii cu compania de consolidări; au fost probleme cu costuri și duratele depășite. Compania de consolidări trebuie să existe ca un mesaj pentru cetățeni. Până acum erau doar firmele și începeau problemele”.

Că autoritățile greșesc, de multe ori, e lesne de înțeles și, poate, acceptabil.
Însă oamenii contribue deliberat la situații extreme când acel ”ce-o vrea Dumnezeu” nu ne mai ajută.
”Subiectul este dificil. Oamenii nu vor să-și bage blocul în consolidare. Percep programul ca pe o amenințare mai mare decât cutremurul. Principala problemă este lipsa de răspundere: dădeai casa pe mâna unor oameni, despre care nu știai nimic. Din 2018 de când s-a înființat compania, primăria și-a asumat tot și oamenii trebuia să capete încredere”.

Lege există dar, nu, ‘‘cine împarte, parte-și face”.
Ne lovim, din nou, de hărții și mers la ghișeu.
”În forma actuală a legii, susținerea financiară este destul de bună. Vorbim despre un mecanism: eu, primărie, consolidez și după aia suma se împarte pe 25 de ani, pentru fiecare proprietar. În lunile astea, dacă oamenii nu au venit mediu pe țară, familia este exonerată de la plată. Dar statul cu o mâna dă și cu alta ia: oamenii care n-au bani, trebuie să meargă lunar la primărie să dea o declarație. O altă problemă este că oamenii nu știu lucrurile astea”.

Ca în multe situații extreme, prevenția nu există.
Că-i cutremur, că-i război, că năvălesc apele, oamenii se comportă haotic, fără simt de răspundere și pe principiul ”scapă cine poate”.
Fără să ne gândim că am putea scăpa dintr-un dezastru cu un minim de cunoștințe.
”Este bine să avem provizii pentru 72 de ore. Să existe un surplus de 3 zile. Este importantă pentru că, prin ea, dăm șansă cuiva să fie salvat. Să nu devenim o problema inutilă. Primii oameni de care depinde siguranța noastră sunt vecinii noștri, comunitatea. Peste tot în lume prima reacție este de la comunitate, pentru că se știu vulnerabilitățile. Există planuri publice, sunt pe site-ul ISU. Mai sunt niște întrebări: unde mă duc, cine mă ajută, care sunt primii pași. Am încercat să publicăm un astfel de plan; voiam să mergem într-o comunitate să le spunem că se vor întâlni într-un punct și vor merge apoi la triere și apoi evacuați. Ni s-a spus că planurile sunt secrete”.