Tăcerea femeilor – o carte despre puterea celor fragili si fragilitatea celor puternici

Articol de cristina.toma, 29 mai 2020, 16:00

Dacă atunci când erați adolescenți v-au plăcut carțile scrise de Homer, -Iliada si Odiseea, atunci nu ar trebui sa lăsați necitită cartea scriitoarei britanice Pat Barker, ”Tăcerea femeilor”, apărută in traducere românească la editura Pandora M.

Ca și în alte cărti ale lui Pat Barker și aici este vorba despre memorie, traumă, supraviețuire si mai ales despre fragilitate.

Dacă în trilogia ”Regeneration” Pat Barker exploreaza traumele provocate de primul război mondial in ”Tăcerea femeilor” ea ne readuce in fața ochilor panorama unei alte confruntări care a fost reală și de o asemenea amploare încât a rămas in memoria colectiva a Europei si a inspirat două opere literare, devenite obligatorii pentru orice scolar al zilelor noastre. De atfel orice curs de istoria literaturii universale începe cu Iliada si Odiseea.

Însă, dacă în Iliada lui Homer accentul este pus pe eroismul celor prinși în această încleștare și începe cu descrierea ”mâniei ce-aprinse pe Ahile Peleianul” în ”Tăcerea femeilor” cartea se deschide cu așteptarea deznodământului unei lupte între soldații greci și armata lui Mines regele Ciliciei. În timpul în care s-a dat lupta femeile și copii stăteau ascunși într-o mică fortăreață. Uciderea regelui Mines în luptă va însemna și victoria armatelor grecești conduse de Ahile.

Toată istoria este acum povestită prin ochii reginei Briseis, sotia regelui Mines care ajunge sclava lui Ahile, daruită drept trofeu acestui general viteaz -căruia, insă, femeile cărora le ucisese sotii și fiii și apoi ajunseseră sclave -ii spuneau ”Măcelarul”.

Briseis va fi trimisă la ”baraca acestuia”, de fapt o casă confortabilă care avea până si sală de baie. Cel care încearcă să o încurajeze puțin și chiar să stea de vorbă cu ea, este Patrocle, la rândul lui prinț și prietenul lui Ahile încă din copilărie.

Și chiar dacă cetățile si orasele nu prea indepartate de Troia,- cea care provocase acest război prin răpirea de către Paris, fiul regelui troian Priam, a Elenei, regină, la rândul ei, și cea mai frumoasă femeie a timpului său,- cădeau una câte una, Troia părea de necucerit. Și tocmai aceasta producea frustrare și multă furie printre grecii aflati in acea tabără militară de mai multi ani. Și fiecare dintre ai sacrificase câte ceva important: regele Agamemnon, de pildă, își sacrficase propria fiică, pe Ifigenia. Odiseu-care aici este înfățișat ca un bun diplomat dar in același timp ca un om viclean, gata de orice pentru a-si atinge scopurile- iși sacrificase liniștea caminului si ierduse copilăria fiului său pe care nu apuca să îl vadă crescând.

Însă dincolo de furia, frustrările și mândria călcată în picioare a acestor regi și generali care este atmosfera printre femei? Niciuna dintre ele – tinere sau mature nu se află acolo de bună voie ori însoțindu-l pe cel iubit chiar și pe câmpul de luptă. Toate au fost fiice, soții, mame ale cuiva dar au ajuns sclave după ce familiile le-au fost ucise. Fiecare a fost dăruită unui bărbat ca pradă de război și a ajuns să se supună voinței acestuia. Pe nici unul dintre ei nu îi intereseaza ce simt sau ce ar putea gândi aceste femei care au ajuns să îi slujească, să îi îngrijească, să le nască chiar fii. Pentru ei ele pot fi daruri, pradă dar nu oameni. În fond sunt doar niste sclave. Unele par a se fi resemnat iar unii dintre acesti razboinici par a simți în timp câte ceva pentru ele, alții le fac mici daruri dar ele rămân tot sclave care pot fi date, vândute sau chiar ucise. Aceasta pentru că între stapân și sclav nu exista iubire si prietenie ci doar diferite grade de agresivitate – cum spune la un moment dat Briseis.

Însă atunci când sunt între ele, fie ca muncesc, fie că se întâlnesc întâmplător prin tabără sau îi îngrijesc pe luptătorii răniti ori bolnavi, femeile, nu se mai comportă ca niste roboti ci, schimbă informații, bârfesc, se ajută cu sfaturi și leacuri și chiar se încurajază și au unele speranțe. Unele par a se fi îndrăgostit de cei care le-au luat si le țin prizoniere. Altele speră să fie răscumprate, altele eliberate iar altele chiar să rămână și să formeze o familie cu cel căruia ii dăruiseră copii și să trăiască o viață linistită undeva departe după terminarea războiului.

Ahile il obligă pe Agamennon să o inapoieze pe Chryseis tatălui ei care era preot al zeului Apollo pentru a domoli epidemia de ciuma ce se instalase in tabără. Agamenon acceptă acest lucru cu greu dar o cere in schimb pe Briseis sclava lui Ahile.

Cererea îi este îndeplinită dar Ahile se sototește neîndreptățit si refuză să mai lupte. În zadar îl roagă toti ceilalti regi să participe la luptă deoarece altfel victoria va fi a troienilor.

In cele din urmă conflictul se va termina. Barbații par a fi mai preocupați de luptă si de orgoliile lor rănite. Briseis este astfel martoră fără voia ei la suferința și moartea multora dintre ei. Le va supraviețui si ea la fel ca alte femei – si ele victime colaterale ale unor război pe cât de absurd pe atat de imposibil de câștigat pentru că fiecare pierde ceva in realitate chiar si atunci cand are victoria de partea lui.

Briseis se va salva si speră ca fiul lui Ahile pe care îl va naște, după moartea acestuia, va avea o viata bună și linistită.

Pat Barker ne arată ororile razboiului prin ochii unor personaje cărora în povestea adevărată abia li se pomenește numele. Este tabăra grecilor din razboiul troian dar povestea ar putea fi transpusă și într-o tabără militară a zilelor noastre poate dintr-un colț îndepartat de lume. Care anume nici nu contează. Suferința victimelor și groaza mascată a razboinicilor este aceiasi peste tot.

Citind cartea singura întrebare care îți vine în minte este ”Oare cum ar fi fost istoria dacă tomurile si cronicile care ne-o povestesc, mai mult sau mai puțin oficiale ar fi fost scrise de femei?”

Răspunsul vă las a îl aflați singuri atunci când veți citi cartea pe care nu o veți mai lăsa din mână până când nu veti întoarce si ultima pagină.