VIDEO: Filă de jurnal discontinuu – ÎN AȘTEPTAREA ÎNVIERII

Articol de Maria Gheorghiu, 18 aprilie 2020, 11:09

Sambătă, zi de răgaz pentru toți cei care cred în Invierea lui Iisus.
Azi noapte nu am închis ochii.
Simțeam cuiele răstignitului dintre talhari într-un fel aparte. Am plans.

”Eli, Eli, lama sabachtani? (Tată, pentru ce m-ai părăsit?)” și apoi, izbăvitorul ”In mainile Tale îmi încredințez sufletul”.
Pătrund în mine astăzi, altfel ultimele cuvinte din viața pămanteană a Fiului lui Dumnezeu. Pentru că nevoia de a înțelege ceea ce ni se întamplă tuturor acum, este copleșitoare.
Această limitare a libertății de mișcare, această limitare a posibilității de a îmbrățișa oamenii, de a-i privi în ochi și de a le canta, le simt ca pe o pedeapsă necesară.
Poate că era nevoie de acest soi de penitență pentru a înțelege mesajul divin și a încerca să schimbăm totuși ceva în mentalitatea noastră de oameni, mereu preocupați de confortul personal material, în detrimentul celor necesare sufletului.

Am lăsat puțin deoparte cozonacii și friptura și pentru cateva clipe am coborat din nou în adancul ființei mele, încercand să pătrund semnificația sacrificiului.

Tocmai am văzut un film despre Apostolul Pavel, tulburător, ca de altfel majoritatea filmelor care rememorează faptele din perioada creștinării oamenilor. Si mi-am adus aminte de alți oameni care au murit pentru credința lor.
Fiecare înțelege ce vrea sau ce poate.
Eu știu doar atat: a trebuit să duc mai departe prin cantec, ceea ce poetul Miron Manega​ a scris candva. ”Adună-mi mamă umbra cu lopata!”
Cand am hotarat să dau mai departe versurile prin cantec, m-am gandit în primul rand la românii martirizați pentru credința lor.
Mai tarziu, am gasit de cuvință să-l dedic exclusiv tinerilor basarabeni din Orhei, împușcați pentru vina de a fi cerut să rămană români, în plin regim sovietic.
Astăzi, mi-am dat seama că el este al tuturor celor care au fost martirizați pentru că au încercat să creștineze lumea.
Am uitat de toate acestea, pentru că trecem mereu prea grăbiți prin deșertul zilelor, fără să băgăm de seamă că în lipsa nevoii noastre de a bea din apa vie, fantanile aproape că au secat.

Era necesară oprirea asta forțată din alergătura cotidiană bezmetică, pentru a ne aduce aminte de noi, cei pentru care Dumnezeu și-a trimis în lume singurul fiu spre a-l jertfi și a ne obliga să înțelegem că trebuie să schimbăm ceva în noi, să ne dorim să fim buni.
Spunem mereu dintr-un automatism exersat: ”Hristos a Inviat”, ”Adevărat a înviat!”, între două ouă ciocnite, iepurași de ciocolată și multă mancare și băutură, fără să pătrundem adevărul vorbelor, uitand de fapt esența!

Vorbim în zilele astea de carantină despre un restart al planetei dar este vorba și despre un restart al nostru, la nivel de conștiință!
Cum altfel am putea înțelege că Paștele înseamnă în primul rand Inviere, înseamnă ”a locui în chiar ochiul lui Dumnezeu, din care nu poți cădea decat odată cu lacrima Sa!” (Grigore Vieru)
Sărbători binecuvatate!