Prin artă spre noi înșine

Suntem în Săptămana Mare cea mai grea perioadă din an pentru creștini și o traversăm încercand să pătrundem, fiecare după posibilități, Taina Invierii, Taina Luminii Divine.

De foarte multe ori acest lucru se întâmplă prin mijlocirea artei; pentru că arta în esența ei este divină.

Există desigur în fiecare dintre noi, în cantități variabile, o fărâmă de Divinitate și tare bine ar fi dacă am fi cu toții conștienți de asta.

Izolarea în care suntem cu toții obligați să trăim acum poate avea și partea ei bună, dacă ne gândim la timpul pe care îl putem petrece stând de vorbă cu noi înșine, încercând să găsim răspunsuri la unele întrebări: mai cu seamă acele întrebări care au trecut ani la rândul razant pe langă noi, ca o părere, de fiecare dată cand calendarul ne aducea aminte că suntem creștini, botezați și iubiți de Dumnezeu.

Se întamplă asta mai ales în perioada Sărbătorilor Pascale pentru că acestea vorbesc de suferința prin care trebuie să treci pentru a găsi drumul cel bun.

Ei bine, anul aceasta numai să nu vrem nu avem timp pentru a găsi drumul spre noi înșine. Cărări de lumină să facem și asta doar cu puțin răgaz asupra celor nevăzute care țin de suflet.

Mă gandesc la faptul că de foarte multe ori am avut ocazia să fim buni și nu am fost; am avut ocazia să fim răi și am folosit acea ocazie pentru a încerca să ne dovedim superioritatea într-un moment al vieții.
In fiecare dintre noi, binele si răul sălășuiește în aceeași măsură. Stă în puterea fiecăruia să înfrângă fiara din el, cum tot in puterea fiecăruia stă dorința de a face bine, nefăcând râu. Stiți vorba aceea: ”hrănește lupul cel bun ”…

Toma George Maiorescu spunea că „numai în situații limită, omul isi dezvăluie adevarata identitate, executând aproape automat poruncile instinctului de conservare, smulgându-și mâștile”, fiind ceea ce de fapt este si nu ceea ce societatea la un moment dat l-a obligat să devinâ.

Ei bine, acum purtăm măști obligatoriu dar ele nu au nici o legătură cu măștile despre care vorbește scriitorul. Masca, în toate împrejurările este o formă de autoapărare. Cele vizibile ne apără de virusuri, cele invizibile pe care uneori le purtăm când ieșim în lume ne protejează de propriile noastre slăbiciuni.

Dacă sapi adânc în sufletul omului fără suflet la vedere, e imposibil să nu dai de sentimente. Se spune că omul cu adevărat bun, este acela care ar fi putut fi rău și n-a fost. Dar există și oameni care căutând adevărul, n-au găsit alt drum spre el decăt greșeala. E adevărat, suntem răspunzători de ceea ce suntem dar avem si puterea de a face din noi ceea ce dorim să fim. Și atunci vine firesc întrebarea: cât de greu poate fi drumul spre noi insine și cât de pretentios? 

Artiștii lumii sunt cei care lucrează cu asta; unii au eșuat lamentabil crezând în autosuficiența lor că ei sunt răspunsul la întrebare: alții și-au petrecut întreaga viață căutand să identifice mesajul divin. „Scopul artei este de a pregăti spiritul uman să perceapă binele. Nu poate fi imaginată o operă care ar putea să împingă pe cineva să facă rau.” (Andrei Tarkovski)

Omul este o ființă pe cât de puternică, pe atăt de fragilă, granița dintre bine si rău e atât de subtire! Artiștii lumii sunt ființe privilegiate și asta pentru că au primit la naștere talanți pe care să-i înmulțească. Ce frumos spune poeta Clara Mărgineanu într-un poem:

”Spiritul uman nu suportă apăsarea și atunci începe să călătorească într-o lume ideală, în care este liber să se dezbrace de convenții. O călătorie lucidă în real l-ar putea sufoca.” De aceea poate a fost inventată ideea de real sublimată în artă, cum foarte frumos a spus-o cândva Nichita. Acolo e esența, avalanșa sentimentelor care incetează să se mai ascundă după gratiile constiintei.