Introspecții în vremea covidului ep.II

Încerc să trag o linie clară între ce a fost, ce este și ce-o să fie.

Intre ”ce a fost” și ”ce este” mi-e mai ușor. La capitolul ”ce este” punctez refuzul imediat de adaptare la o lume pe care nu o simt a mea și asta pentru că tabloul lui ”a fost” e plin de viață și de prieteni, iar ”ce este” e doar o înstrăinare de lume și de natură . ”Ce va fi” e plin de incertitudini și asta mă scoate din minți. Nu pot accepta că lumea lui ”a fost” e posibil să devină total inaccesibilă. Refuz o viață trăită virtual, fără posibilitatea comuncării directe.

Prizonieră a celor 4 pereți și având așadar mai mult timp de introspecție, mi-am adus aminte de o zi….

5 martie. București. Zi de joi în care soarele generos promitea o după-amiază de primăvară perfectă. Aveam însă nevoie de ceva mai mult decât o baie de soare și o plimbare pe străzile orașului. Simțeam nevoia să mă răsfăț. Ochii mi-au căzut pe o vitrină din care o rochie roșie striga la mine să o cumpăr. Am intrat în magazin și fără să ezit am luat-o, făcându-mi rost instant de o plăcere frivolă. Am ajuns acasă și fericită am îmbrăcat-o, fățâindu-mă în oglindă și gândindu-mă cu ce mare drag o voi purta la următorul eveniment.

Da….aveam nevoie și de astfel de chestii, de confirmări. Câtă trufie !
A trebuit să vină nenorocita asta de lighioană fără chip, să ne închidă în case, să ne așeze în fața oglizii și să ne oblige să ne vedem corect:goi, fără fard, fără măști.
La ce-mi trebuia mie rochia aia roșie? Ar fi fost cineva mai atent la sufletul meu sau la ceea ce aveam de transmis prin cântec?

I-a păsat vreodată cuiva cu adevărat că ultima dată mi-am vopsit părul cu 2 nuanțe mai deschis sau că am mai tăiat 2 cm din tocurile pantofilor de scenă? N-am avut timp să mă gândesc la asta și totuși…cumva, din inerție, intrasem într-o rutină la care consimțisem, supunandu-mă cu un soi de cochetărie tipic feminină.

Astăzi, ochii mei privesc trist oglinda implorând-o să-mi arate și altceva în afara cearcănelor. Aș vrea să văd o rază de lumină blandă, liniștită, salvatoare.
Mă uit pe geam, nici un om. Nu se aude aproape nimic, doar sirena salvării din când în când mai adaugă un număr pe panoul pandemic și zgomotul plămânilor mei care încă hârâie încet, amintindu-mi de episodul în care au vrut să mă frângă.